Document
SIMPOZION VULTUR (3)
Fișierul original pe site-ul primăriei
PDF · 943 KB · modificat pe site: 06.07.2022
Pagina sursă
Cum citez acest document
Document (2022), „SIMPOZION VULTUR (3)”, Comuna Vad, jud. Cluj. Sursa: https://d32e5lpdsek2nl.cloudfront.net/Comuna%20Vad/1930/SIMPOZION-VULTUR-%283%29-1.pdf (arhivat pe acte-primarii.ro: https://acte-primarii.ro/cluj/vad/208877-simpozion-vultur-3, 19.11.2026)
Semnalează o problemă (text greșit, date personale, document scos de primărie)
Pagina 1
DIDACTIC
prof. Sorina Ioana Vultur
-coordonator-
LUCRĂRILE SIMPOZIONULUI NAȚIONAL
„DIFICULTĂȚI SPECIFICE INTEGRĂRII COPIILOR CU CES
ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE MASĂ”
(IUNIE 2022)
EDITURA MERITOCRAT CLUJ-NAPOCA
ISBN 978-630-6502-57-8
Pagina 2
prof. Sorina Ioana Vultur
-coordonator-
LUCRĂRILE SIMPOZIONULUI NAȚIONAL
„DIFICULTĂȚI SPECIFICE INTEGRĂRII COPIILOR CU CES
ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE MASĂ”
(IUNIE 2022)
EDITURA MERITOCRAT CLUJ-NAPOCA
ISBN 978-630-6502-57-8
Pagina 3
ISBN 978-630-6502-57-8
TEXT © Lucrările Simpozionului Național „Dificultăți specifice integrării copiilor
cu CES în învățământul de masă” (iunie 2022)/ prof. Sorina Ioana Vultur
coordonator
Toate drepturile rezervate autorilor
Consilier editorial: lect. dr. Tiberiu Irimia
Lector de carte: prof. Sorina Ioana Vultur
Tehnoredactare: prof. Sorina Ioana Vultur
Coperta I-IV: prof. Sorina Ioana Vultur
Grafică generală: prof. Sorina Ioana Vultur
Foto coperta I: E-Learning
(https://schoolwires.henry.k12.ga.us/cms/lib/GA01000549/Centricity/Domain/4836
/erererecc.PNG)
Editura Meritocrat Cluj-Napoca
Tel. 0760 607 889, 0741 494 338
e-mail: [email protected]
© 2022 Editura Meritocrat Cluj-Napoca
Toate drepturile grafice asupra acestei ediții aparțin editurii Meritocrat, orice
reproducere sau modificare, indiferent de formă și suport, neautorizată urmândsă
suporte consecințele legii.
Responsabilitatea calității corecturii textelor din această carte aparține autorilor
Pagina 4
METODE DE EFICIENTIZARE A ÎNVĂȚĂRII CITITULUI
Profesor psihopedagog Szidonia Ajtay
Profesor psihopedagog Simona Dan
Liceul Tehnologic Special Dej
Dislexia este o tulburare de învățare manifestată printr-o incapacitate parțială și persistentă
de achiziție a citirii. Această tulburare de învățare nu este o boală, ci o modalitate specială de
prelucrare a informației, care nu poate fi tratată, ci ameliorată. Specialiștii internaționali în domeniu
au formulat o definiție operațională a dislexiei pe care o consideră „tulburare de învățare a citirii,
manifestată în ciuda unui intelect normal și în absența unor deficiențe senzoriale, a unei instrucții
școlare inadecvate sau a unui mediu socio-cultural depravat, consecință a unei perturbări a
aptitudinilor cognitive fundamentale, de origine constituțională.”
Conform Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale „dislexia este
incapacitatea de a distinge literele comune unele de altele (acestea par a se amesteca) sau de a
asocia fonemele comune cu simbolurile literale”. Dezvoltarea timpurie a deprinderii cititului este
esențială, dar cel puțin unul din cinci copii întâmpină greutăți în a învață să citească.
Simptomatologie
- o viteză de citire semnificativ redusă (necesită de 2-3 ori mai mult timp decât alți copii ca să
citească) (Schulte –Korne, 2014 );
- comprehensiune scăzută a celor citite;
- corespondența fonem-grafem se face mai lent;
- înlocuirea unor cuvinte dificile, cu altele;
- erori frecvente în decodare, prin omisiunea unor litere sau unități mai mari, inversiuni ale literelor
asemănătoare din punct de vedere grafic, adăugiri de litere sau ale unor unități mai mari;
- evitarea citirii, neplăcerea de a citi (simptom secundar).
Depistarea precoce a dislexiei (anterioară familiarizării formale a copilului cu limbajul
scris, anterior clasei pregătitoare) după ghidul elaborat de Societatea franceză de pediatrie (2009)
„Difficultes et troubles des apprentissages chey l enfant a partir de 5 ans. Societe francaise de
Pediatrie” :
- Persistența tulburărilor articulatorii și fonologice.
- Dificultăți în segmentarea cuvintelor, percepția rimelor, dificultăți la nivelul memoriei
verbale (dificultăți în a denumi obiecte, în reținerea detaliilor dintr-un text.
- Nedezvoltarea abilităților narative la nivelul așteptat.
Odată cu clasa pregătitoare, copilul este familiarizat cu principiul alfabetic și parcurge
sistematic învățarea literelor mari și mici de tipar, exersează, însă nu sistematic corespondența
fonem grafem și este orientat spre o strategie globală de citire conform programei în vigoare.
Dificultățile indicatoare ale unui risc potențial de dislexie sunt:
- Dificultăți în discriminarea sunetelor asemănătoare;
- Dificultăți în discriminarea literelor asemănătoare din punct de vedere grafic;
- Nu cunoaște literele mari și mici de tipar;
- Nu face corespondența fonem-grafem.
Potrivit programei în vigoare, elevul de clasa I va putea realiza citirea (decodarea și
comprehensiunea) unor cuvinte și propoziții scurte, scrise cu litere de tipar sau de mână. La clasa
I, riscul de a avea dislexie se prezintă cu:
- dificultăți în respectarea ordinii și succesiunii literelor în cadrul structurilor silabice,
cuvintelor;
3
Pagina 5
- erori frecvente (în raport cu media clasei) în recunoașterea literelor, corectitudinea citirii
și lentoare marcantă în ritmul de citire.
Există unii factori de risc pentru dislexie care devin evidenți mai de timpuriu. Dintre aceștia,
menționăm deficitul fonologic, care este evident mai de timpuriu. Potrivit studiilor, un deficit
fonologic va fi evident atât într-un vocabular sărac, structurat cu dificultate, cât și în sarcinile de
discriminare fonologică, respective în cele de numire rapidă. De asemenea, abilitățile narative în
grădiniță sunt un bun predicator al abilităților de citire în școala.
Diagnosticul, fiind unul clinic va fi de competențaunui psiholog clinician, coroborând
datele evaluării psihologice cu datele care provin din evaluarea logopedică și cea psihopedagogică.
Diagnosticul dislexiei, se va pune abia începând cu clasa a II-a, pentru ca elevul să aibă suficient
timp să își automatizeze deprinderea de citire.
Persoanele cu dislexie pot deveni cititori destul de buni dacă beneficiază de intervenție
potrivită.
Există mai multe modalități de a învăța cititul, având fiecare avantajele și inconvenientele
sale, dintre acestea putem aminti următoarele metode care pot fi folosite în predarea cititului:
Metoda fonetică analitico-sintetică ( FAS)
Este metoda de bază folosită în abordarea elementelor de citit care implică traseul context
- propoziție - cuvânt - silabă - sunet / literă. Ea presupune concentrarea pe învățarea și recunoașterea
literelor și a corespondenței dintre grafeme (semne grafice) și foneme (unități sonore), înainte de
citirea cuvintelor în întregime. (BărbulescuG.,BeșliuD.,2009).
Acest demers se fundamentează pe următoarele:
- scrierea în limba română este în concordanță cu pronunția, deci citirea este fonetică
- demersul implică desprinderea unei propoziții din vorbire, urmată de analiza cuvintelor,
delimitarea cuvintelor în silabe și apoi fiecare silabă în sunete ( analitică), după care se
parcurge drumul invers, de la sunet – silabă- cuvânt – propoziție ( sintetică).
Etapele metodei sunt:
- desfășurarea unei conversații după diferite suporturi , ilustrații din manual sau alte surse
, fotografii, mulaje, diapozitive, etc.
- desprinderea propoziției în care se află un cuvânt ce conține sunetul nou;
- stabilirea locului cuvintelor în propoziție și separarea cuvântului în care se află noul
sunet
- despărțirea cuvântului în silabe și descoperirea sunetelor ce compun fiecare silabă
- separarea sunetului nou;
- exemplificări de cuvinte care conțin sunetul nou aflat în poziții diferite (pronunția
sunetului nou);
- intuirea literei de tipar corespunzătoare sunetului (litera este simbolul scris al sunetului)
- recunoașterea literei în abecedar și în diferite surse (ziare, reviste, cărți);
- compuneri de cuvinte cu ajutorul alfabetarului;
- convorbiri pe baza ilustrației din manual;
- citirea coloanelor de cuvinte în șoaptă și cu voce tare (pe silabe și integral);
- desfășurarea unei scurte convorbiri în vederea înțelegerii textului;
- citirea model a textului de către cadrul didactic;
- citirea textului de către elevi;
- redarea conținutului textului cu ajutorul întrebărilor;
- citirea integral sau povestirea;
- citirea selectivă sau pe roluri;
4
Pagina 6
- conversația de încheiere (exerciții de dezvoltare a exprimării)
Metoda globală este folosită încă din anul 1930 și constă în memorarea vocabularului, la
vederea acestuia. Se mai numește și „Privește și spune” . Adultul scrie pe cartonașe cuvinte uzuale,
care au semnificație pentru ei, iar atunci când vorbesc despre obiect, le este prezentat și cartonașul
cu denumirea acestuia, în mod repetat, până este reținut. Când copiii au memorat un număr mai
mare de cuvinte, se introduc în procesul de citire al cărților.
Această metodă este adesea predată cu cărți ilustrate sau cartonașe. Imaginile simple, clare
ajută copilul să asocieze cuvântul.
Metoda semi-globală, cea mai recentă, este rezultatul combinației realizate între cele
douămetode (metoda fonetică analitico-sintetică (FAS) și metoda globală). Un studiu al
Departamentului de Educație, Știință și Formare din Australia (2005) clarifică eficacitatea unei
abordări a învățării lecturii bazată explicit (dar nu exclusiv) pe următoarele elemente:
- fonetică(relația dintre litere și sunete);
- conștientizare fonematică(abilitatea de a identifica și manipula sunete);
- cunoștințe legate de vocabular (înțelegerea cuvintelor noi);
- înțelegerea textului citit.
Metoda semi-globală sau mixtă este utilizată foarte mult în Scoția, dar șiîn Belgia (Seymour și
colab., 2003). Ea constă în învățarea unui număr decuvinte aparținând diverselor clase morfologice
și operarea cu silabe și litere. Copilul descifrează literele și silabele, memorând în același timp
cuvintele și propozițiile și lucrând asupra înțelegerii.
Metoda Borel-Maisonny este o metodă de învățare a cititului folosită în țările francofone
și constă în asocierea unui gest fiecărei litere. Elevul este solicitat să facă gestul aferent literei,
implicând memoria motrică care facilitează învățarea. Această metodă a fost utilizată în învățarea
citit-scrisului la copiii care aveau probleme cu auzul. Metoda folosește cu preponderență canalul
vizual, pentru a compensa lipsa auzului. Sunt utilizate gesturi simbolice în predarea citirii, fiecare
gest înseamnă o literă asociată unui sunet. Fonemul nu mai este un sunet izolat. El are, în plus, o
imagine vizuală care va facilita atât memoria, cât și relația fonem-grafem.
Metoda Montessori pune accentul pe folosirea a cât mai multe canale de recepționare a
informațiilor (tactil-kinestezic, vizual, auditive etc.). Caracteristica acestei metode este aceea că
pune accentul pe folosirea a cât mai multe canale de receptare a informațiilor de către elevul
implicatactiv în procesul de învățare (Dobra, S., Stoicescu, D., 2005, p.22).
În urma mai multor studii realizate asupra memoriei s-a ajuns la concluzia că reținem:
- 10 % din ceea ce citim
- 20 % din ceea ce auzim
- 30 % din ceea ce vedem
- 50 % din ceea ce vedem și auzim în același timp
- 80 % din ceea ce spunem
- 90 % din ceea ce spunem și facem în același timp
Prin intermediul metodei lingvistice integrale, copiii învață să citească cu ajutorul
poveștilor, poeziilor, cântecelor, ghicitorilor, etc. Textele respective, selectate în funcție de
particularitățile de vârstă și semnificația lor, sunt prezentate sub forma unor Cărți Uriașe. Adultul
citește, marcând cu un arătător fiecare cuvânt, iar copiii urmăresc cu privirea cuvintele indicate.
Conținutul cărților poate fi studiat în amănunt, în grup sau individual, deoarece există și cărți mici,
cu același text, pentru fiecare elev. Cititul și scrisul se predau integrat, copiii fiind întrebați ce
doresc să scrie. Textul de la care s-a pornit, poate oferi numeroase puncte de plecare, în funcție de
interesul celor mici.
5
Pagina 7
Învățarea citit-scrisului prin metoda naturală Freinet constituie un prilej al eliberării
expresive care se finalizează cu tehnica textului liber. Copiii spun scurte texte, legate de experiența
lor zilnică. Învățătorul le scrie și le afișează în clasă. Ele vor constitui memoria colectivă. Metoda
se bazează pe faptul ca, materialele cu sens (fraze, texte, date, scheme) care au o anumită
semnificație, creează o stare afectivă pozitivă și vor fi mai ușor memorate decât cele fără sens.
Elevii pot face comparații între textele afișate, stabilind asemănări și deosebiri, fixându-și astfel în
memorie informațiile. În urma cercetărilor efectuate, Guilford a constatat că:
- pentru memorarea a 15 silabe fără sens sunt necesare aproximativ 20 de repetiții;
- pentru15 cuvinteseparate - 8 repetiții;
- pentru15 cuvinte legate în frază - numai 3 repetiții.
Cercetările au stabilit faptul că aceste metode, chiar dacă sunt eficiente, nu pot fi considerate „căi
absolute”, deoarece acestea nu iau în considerare dificultățile individuale ale unui copil ( Rieben,
2003).
Bibliografie
Bărbulescu, G., Beșliu, D., ( 2009), Metodica predării limbii și literaturii române în
învățământul primar, București, Corint
Dobra, S., Stoicescu, D., ( 2005) , Recuperarea rămânerii în urmă la lectură ( învățământ
primar), București, Centrul Educația 2000
Purcia, D. C., Etiologia și tipologia dificultăților de învățare a scris-cititului și matematicii
la elevi, Ed.Psihomedia,Sibiu,2006;
Roșan, A. (coord.), Nechita, M., Stanciu, C., Cartea Albă a Psihopedagogiei Speciale,
Departamentul de Psihopedagogie Specială, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, 2013;
Roșan, A ., David, C., ( 2017) Repere diagnostice bazate pe dovezi științifice în tulburările
specifice de învățare, Editura Argonaut & Limes, Cluj Napoca
Ungureanu, D., ( 1998) , Copii cu dificultăți de învățare, București , Editura Didactică și
Pedagogică
6
Pagina 8
COPILUL CU ADHD VĂZUT PRIN OCHII CADRULUI DIDACTIC
Prof. Aurelia Cornelia Boian
Școala Gimnazială Vad, jud. Cluj
Am modelat de-a lungul carierei mele didactice numeroase caractere, însă mare mi-a fost
surprinderea că, în această generație pe care am preluat-o spre instruire și formare, a răsărit, nu știu
de unde, un copilaș (P.F.D.) mai aparte, singuratic, cu o stimă de sine scăzută, adesea neatent, cu
lipsă de concentrare, impulsiv, dezordonat, anxios și care părea că nu mă ascultă atunci când
vorbesc. De multe ori am împărtășit experiențele mele de la clasă cu colegii mei, în sala
profesorală, am vorbit deschis despre ADHD – această tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție,
mai prezentă într-adevăr la băieți decât la fete și, spun unii, supradiagnosticată.
„Copiii cu ADHD, alături de ceilalți copii cu cerințe educative speciale, au nevoie să fie
incluși în școala de masă, să facă parte din comunitate, să fie valorizați, să beneficieze de o educație
flexibilă și deschisă, astfel încât să le fie recunoscute aptitudinile asemenea copiilor cu dezvoltare
tipică”, spune Elena Nedelcu, pedagog la Asociația pentru Intervenție Terapeutică în Autism
(AITA). Știam că, din prima zi, învățătorul trebuia să stabilească clar regulile clasei, să dețină
controlul, dar totodată să fie o persoană apropiată și caldă. Mai știam că acest copil trebuia așezat
în prima bancă, ferit de elemente distractoare, aproape de învățătoare, pentru a fi monitorizat și
încurajat sau lângă un copil care este atent și concentrat.
Deși nu eram de acord cu ,,ieșirile” și ,,răbufnirile” acestui copil în momentele lui de furie,
deși eram copleșită de mulțimea problemelor pe care le avea și mi le făcea acest copil, am încercat
să le elucidez și să le ordonez și în funcție de gravitatea și consecințele acestora. Am încercat pe
cât posibil să nu-i arăt acest lucru, să-mi gestionez stresul, să nu manifest atitudine negativă în
relația cu copilul, deoarece știam că acest lucru îi poate dăuna, mai ales că avea deja o stimă de
sine scăzută. Îl lăudam mereu pentru orice lucru mărunt bine făcut, pentru orice ,,nimic” care
contribuia la evoluția sa în plan cognitiv sau comportamental, îi acordam atenție, ascultându-l ce
are de spus, fiindcă el dorea să fie auzit, să i se ia în considerare opinia, să fie tratat cu respect.
Pentru comportamentul copilului, la nivel de clasă, au fost stabilite un set de reguli, care
au fost formulate pentru întreaga clasă și care s-au cerut a fi respectate de toți copiii. În formularea
regulilor au fost implicați și copiii, evitându-se formulările negative. Regulile au fost aduse atât la
cunoștința copiilor cât și a părinților, cadrele didactice prin comportamentul lor devenind exemple
pentru copii. Regulile au fost afișate și sub formă de imagini sugestive pentru a fi mai accesibile
copiilor. Au fost de asemenea marcate pozitiv urmările respectării regulilor de către copii și
progresele celor care au încălcat în trecut regulile.
După o lungă perioadă de investigare a acestui caz, mi-am pus câteva semne de întrebare și
apoi am acționat în consecință: am început să creez un mediu securizant pentru copil, să înțeleagă
că eu sunt lângă el și că vreau să-l ajut, să devenim cei mai buni prieteni. Nu l-am certat în fața
colegilor, iar ceilalți copii au înțeles cu timpul că nici ei nu au permisiunea să-l certe. În loc să fie
confruntat direct, atunci când activitățile sau comportamentul lui au fost inadecvate, l-am copleșit
cu laude, dându-i o atenție individuală crescută. Acest lucru a făcut ca așteptările să devină clare
pentru elev și astfel să evite interpretarea negativă sau criticismul. Atent supravegheat atât de mine
cât și de profesorul de sprijin din școala noastră, care recunosc că în mare parte, acesta din urmă
m-a învățat ce să fac și cum să reacționez în asemenea situații de intergrare a copiilor cu ADHD,
am decis că poate fi integrat cel mai probabil și nu e niciun pericol pentru societate.
Împreună cu profesorul de sprijin și cu părinții elevului, am întocmit un program
educațional personalizat care să evidențieze obiectivele viitoare și ajutorul de care copilul are
7
Pagina 9
nevoie pentru a atinge aceste obiective. Am luat în calcul și modul în care pot combina și integra
acest program cu activitățile școlare a celorlalți elevi din clasă. Am solicitat sprijin și din partea
celorlalți profesori care predau la clasă: profesorul de Educație fizică, profesoarele de Religie și
Limba engleză deoarece copilul avea nevoie de o structură și de o rutină bine stabilită. I-am păstrat
locul în bancă neschimbat și am convenit cu colegii să-l lăsăm să învețe după metodele prin care
el înțelege cel mai bine.
Familia acestui copil hiperkinetic a fost de multe ori pusă în dificultate. Cel mai greu mi-a
fost să-i fac să înțeleagă faptul că abilitățile subdezvoltate ale copilului stau la baza
comportamentului său problematic manifestat la școală și a rezultatelor slabe la învățătură. Părinții
au urmărit atent comportamentul copilului și au să învățat să răspundă adecvat. Deoarece copilul
avea întârzieri în dezvoltarea intelectuală și se afla în pragul eșecului școlar, părinții au apelat la
ajutorul medicului. În urma evaluării medicului specialist și a tratamentului urmat, am observat
ameliorări în atitudine și comportament, îmbunătățirea relațiilor sociale, a performanțelor școlare,
creșterea independenței și stimei de sine, dar și o îmbunătățire a memoriei (a reușit să-și însușească
tabla înmulțirii. Și eu mă tot minunez cum de-a reușit!!!). Am lucrat și lucrez foarte mult cu acest
copil și mă bucur de faptul că ceea ce lucrez eu este continuat acasă de către părinți. Mă refer aici
la atitudine, reguli, restricții, sarcini precise. Consider că un tratament eficient presupune un
diagnostic corect și o evaluare exactă a abilităților și problemelor copilului.
Diagnosticarea timpurie a bolii și luarea din timp a măsurilor impuse, pot reduce
fenomenele expuse anterior, aceasta implicând familia, în primul rând, grădinița (și mai apoi
școala), specialiștii în terapie comportamentală, societatea în ansamblul ei.
Investit cu nobila sarcină de educare, învățătorul trebuie să cunoască specificul fiecărui
stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilitățile intelectuale, precum și particularitățile
temperamentale și caracteriale. Învățătorul se preocupă de socializarea școlarului prin integrarea
lui în mediul școlar, iar atenția lui la ceea ce fac copiii în ziua de azi este un lucru de căpătâi pentru
ceea ce vor deveni când vor crește mari.
8
Pagina 10
ROLUL ȘCOLII ÎN INTEGRAREA COPIILOR CU CES ÎN
ÎNĂȚĂMÂNTUL DE MASĂ
Prof. Flavia Borodi
Grădinița cu P.P.,,Paradisul Piticilor” Dej, jud. Cluj
„Dă-i copilului aripi și va imita un fluture”
Una dintre marile provocări ale învățământului în general a fost și din păcate încă mai este,
încadrarea copiilor cu CES în învățământul de masă.
În epoca comunistă, soarta copiilor cu CES era parcă pecetluită, cei mai mulți erau internați
în instituții speciale și etichetați ca rebuturi sociale. Astăzi soarta lor s-a schimbat, iar acești copii
beneficiază de tot sprijinul , din partea tuturor decidenților de a fi integrați în învățământul de masă,
deoarece școlala de azi are un alt rol și anume de instituție publică de formare și socializare umană,
menită să răspundă cerințelor tuturor copiilor.
Integrarea copiilor cu CES conferă instituției școlare rolul de componentă fundamentală a
sistemului social, aptă să răspundă concret imperativelor de moment ale evoluției din societatea
contemporană și să rezolve o serie de probleme referitoare la nevoile de acceptare/valorizare
socială a fiecărui individ și la capacitatea acestuia de a se adapta și integra într-o societate aflată în
continuă transformare. Privită din perspectiva integrării, școala favorizează existența unui schimb
intercultural al valorilor, într-o manieră activă, caracterizată prin participare și implicare, o realitate
ce impune organizarea școlii după modelul diversității. Școala pentru diversitate, deschisă și
elevilor cu cerințe educative speciale, pune un accent deosebit pe interrelația continuă a tuturor
factorilor implicați în programul de lucru al copilului, iar programul de lucru derulat în școală se
materializează în acțiuni și activități concrete centrate pe analiza nevoilor reale ale copilului, pe
valorificarea resurselor școlii și a resurselor existente în comunitate, pe stabilirea unor obiective
care să îmbine armonios nevoile și resursele amintite anterior.
Școala este un mediu important de socializare. Integrarea școlară exprimă: atitudinea
favorabilă a elevului față de școala pe care o urmează; condiția psihică în care acțiunile instructiveducative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivații puternice care susține efortul
copilului în munca de învățare; situație în care copilul sau tânărul poate fi considerat un colaborator
la acțiunile desfășurate pentru educația sa; corespondență totală între solicitările formulate de
școală si posibilitățile copilului de a le rezolva; existenta unor randamente la învățătură și în plan
comportamental considerate normale prin raportarea la posibilitățile copilului sau la cerințele
școlare.
Asistentul social joacă din nou, un rol important, prin alegerea instituției de învățământ,
putând astfel modela evoluția ulterioara a copilului .
În învățământul preșcolar, domeniul în care îmi desfășor activitatea, există un oarecare refuz din
partea cadrelor didactice de a lucra cu acerști copii, în special din partea cadrelor tinere, fără
experiență la catedră.. Într- adevăr, munca cu acești copii nu este deloc ușoară și necesită o amplă
pregătire dar și dăruire și tact pedagogic.
Consider că o bună cunoaștere a propriilor forțe de către copiii cu CES determină formarea
unei imagini de sine obiective și clare, oferă posibilitatea realizării unui echilibru emoțional,
facilitează dezvoltarea unor atitudini favorabile despre sine, favorizează exersarea unor abilități de
autoprezentare și înlesnește reușita adaptării la mediu. După cunoașterea propriilor calități, defecte,
următorul pas îl văd ca fiind acela în care copiii cu CES își acceptă aceste trăsături, dar nu printr-o
acceptare prin indulgență, ci prin integrare.
9
Pagina 11
Integrarea constă în considerarea defectelor ca făcând parte din identitatea proprie la fel de
mult ca și calitățile, întrucât aceste deficiențe intră în componența emoțiilor, deciziilor, acțiunilor
și relațiilor interumane a copilului cu CES.
De aceea, părerea mea, ca și cadru didactic, este că anturajul apropiat și cadrele didactice
să ajute copilul cu CES să învețe că a se accepta și a se iubi înseamnă a se considera o ființă
independentă, egală cu ceilalți, demnă de dragoste, înzestrată cu un anumit număr de calități care
îi sunt proprii și dintre care unele constituie un adevărat talent și liberă să-și dezvolte capacitățile
și să-și realizeze țelul în viață. De cele mai multe ori, modul în care ceilalți tratează copilul cu CES
și imaginea formată despre acesta, îl determină, în timp, pe cel din urmă să se comporte în
conformitate cu acea imagine, fie că este reală sau nu. Pentru ca un copil cu CES să-și modifice
imaginea de sine defavorabilă are nevoie de oportunități pentru a-și cunoaște potențialul său real și
ocazii prin care să încerce să realizeze diferite lucruri.
Membrii familiei în care există un copil cu cerințe educative speciale se pot afla într-un
mare impas, iar modul în care reacționează este foarte diferit de la o persoană la alta. Aceștia pot
trece prin stări precum șocul, neîncrederea în diagnostic, negarea, frica, autoînvinuirea, învinuirea
destinului și a celorlalți, depresia, ca într-un final să ajungă la stări precum acceptarea, resemnarea
și lupta.
Familia care se află în această situație – de a avea un copil cu CES – are nevoie de informare
și consiliere pentru a putea depăși aceste momente și pentru a fi de un real suport în procesul de
integrare socială și profesională a copilului cu deficiențe.
Optimizarea comunicării prin realizarea acesteia într-un mod asertiv prezintă, pe termen
lung, următoarele consecințe: dezvoltarea încrederii în sine, îmbunătățirea abilităților de luare a
deciziilor personale, îmbunătățirea relațiilor sociale, ce duce la o bună integrare socială.
Ca și concluzie, pentru a putea crea o lume mai bună, în care toți oamenii să fie și să se
simtă egali, este necesar ca fiecare să fie dornic de a primi cu brațele deschise orice persoană,
indiferent de cât de diferită este, iar pentru ca acest lucru să fie posibil este necesar să existe
comunicare și o dorință de a acumula cât mai multe metode pentru a integra persoanele cu CES.
Bibliografie:
• Cocorada E., Năstasă L., “Fundamentele psihopedagogiei speciale. Introducere în
logopedie”, Editura Psihomedia, Sibiu, 2007
• Alois, Gherguț, Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale – strategii diferențiate
șiinclusive în educație, Editura Polirom, București, 2006
• ***Dezvoltarea practicilor inclusive în școli, Ghid managerial, UNICEF, 1999
• ***Integrarea școlară a copilului cu dificultate/cu nevoi speciale – Colecția CRIPS –
Resurse pentru formare, 2002
10
Pagina 12
INTEGRAREA COPIILOR CU CES ÎN ÎNVǍȚǍMÂNTUL DE MASǍ
Educatoare, Alina Boroș
Grădinița cu P.N. Batin, jud. Cluj
Promovat inițial în literature anglo-saxonă și dezvoltat în politicile educaționale și de
sănătate din multe țări, conceptul CES este asociat, iar în unele cazuri suprapus celui de dificultăți
de învățare. În cea mai simplă și simplistă accepțiune, dificultățile de învățare sunt definite drept
dificultăți întampinate de către un elev în timpul carierei sale școlare.
Aceste situații, variate și diverse, pot fi urmărite în context diferit, având la bază cause
complexe. Dificultățile de învățare sunt de diverse tipuri și, de multe ori, ele nu sunt consecința
unei cause specifice concrete, ci se datorează variatelor combinații de mai mulți factori care se
referă atât la elev, cât și la contextual în care acesta învață. Copiii cu cerințe special trebuie să fie
instruiți în școlile generale și trebuie să existe o viziune,,pozitivă și provocatoare” asupra cerințelor
speciale, care evidențiază abilitățile și potențialul copiilor. Școlile trebuie să țină cont de faptul că
cerințele educaționale speciale pot fi tranzitorii și că programele de instruire trebuie furnizate în
așa fel ca aceste cerințe să fie satisfăcute. Educația special sugerează, mai degrabă, o abordare
excluzivă și, prin urmare, discriminatoare, în timp ce educația cerințelor special pune accentul pe
faptul că anumiți copii pot avea anumite cerințe speciale și acestea pot fi satisfăcute în medii de
învățare obișnuite, incluzive (nu doar în medii educaționale separate). Conceptul exprimat în
educația cerințelor speciale se referă la un învățămant puternic individualizat, bazat pe flexibilizare
și adaptare continuă a demersului educațional pentru a răspunde necesităților copiilor.
Integrarea copiilor cu CES confer instituției școlare rolul de component fundamentală a
sistemului social, aptă să răspundă concret imperativelor de moment ale evoluției din societatea
contemporană și să rezolve o serie de problem referitoare la nevoile de acceptare/valorizare socială
a fiecărui individ și la capacitatea acestuia de a se adapta și integra într-o societate aflată în continuă
transformare. Privită din perspective integrării, școala favorizează existența unui schimb
intercultural al valorilor, într-o manieră activă, caracterizată prin participare și implicare, realitate
ce impune organizarea școlii după modelul diversității.
Școala pentru diversitate, deschisă și elevilor cu cerințe educative speciale, pune un accent
deosebit pe interrelația continua a tuturor factorilor implicați în programul
de lucru al copilului, iar programul de lucru derulat în școală se materializează în acțiuni și activități
concrete centrate pe analiza nevoilor reale ale copilului, pe valorificarea resurselor școlii și a
resurselor existente în comunitate, pe stabilirea unor obiective care să îmbine armonios nevoile și
resursele amintite anterior. Școala, ca instituție publică de formare și socializare umană trebuie să
răspundă cerințelor tuturor elevilor, atât celor care au un ritm de învățare și un potențial intelectual
și aptitudinal peste medie, dar și celor care manifestă deficiențe de învățare. Ambele categorii pot
fi considerate cu cerințe educative special și necesită un program individualizat de învățare.
Obiectivul principal al școlilor de masă în care învață elevii cu CES este asigurarea integrării
acestora în mediul școlar. Școala trebuie să aibă în vedere transformarea elevului într-o persoană
capabilă să-și creeze propriile procese și strategii de raționament utile pentru rezolvarea
problemelor reale și apropiate. Adaptarea curriculum-ului la nivelul clasei reprezintă una dintre
soluțiile propuse de către factorii abilitați. O calitate esențială a curriculum-ului școlar actual este
aceea că vizează un grad mare de flexibilitate, astfel încât să permit fiecărui copil să avanseze în
ritmul său și să fie tratat în funcție de capacitățile sale de învățare. Pentru aceasta este nevoie ca
formularea obiectivelor, stabilirea conținuturilor instruirii, modalitățile de transmitere a
informațiilor în clasă și evaluarea elevilorsă se facă diferențiat. Diferențierea curricular necesită
11
Pagina 13
astfel selecționarea sarcinilor de învățare după criteriul maturității intelectuale, ritmul de lucru și
nu după criteriul vârstei cronologice. Este nevoie de o adaptare a procesului instructive-educativ
la posibilitățile intelectuale, la interesele cognitive, la ritmul și stilul de învățare al elevului. Toți
elevii care participă la procesul de educație trebuie să beneficieze de o diferențiere educațională
pentru că: au abilități diferite, au interese diferite, au experiențe anterioare de învățare diferite,
provin din medii sociale diferite, au diferite comportamente afective (timiditate, emotivitate) au
potențial individual de învățare, învață în ritmuri diferite, au stiluri de învățare diferite. Cadrele
didactice trebuie să aibă o atitudine pozitivă față de copiii cu cerințe educative speciale și trebuie
să cunoască bine problemele particulare ale elevilor deficienți din clasă, să mențină permanent
legătura cu familia, pentru a cunoaște cât mai bine comportamentul și dezvoltarea acestora și sa fie
alături de familie. Chiar și în societatea digitalizată, profesorii, atât cei din școala de masă, cât și
profesorii itineranți și de sprijin, rămân agenți ai incluziunii, deoarece ei pot oferi experiențe de
învățare pe care elevii cu nevoi educaționale speciale nu le pot obține acasă. Incluziunea elevilor
cu CES într-o școală de masă devine un prilej de învățare și dezvoltare pentru toți actorii educației:
părinți, elevii, profesori, manageri școlari Intervenția recuperatorie trebuie întotdeauna să respecte
personalitatea și nivelul de deficiență al copilului. Criteriul de alegere a programului de dezvoltare,
a etapelor programului intră în resortul unei personae competente: psiholog, psihopedagog,
profesorconsilier. Ceea ce revine învățătorului va fi aplicarea programului stabilit împreună cu
psihologul, sub forma unor activități suplimentare (aditive la programa școlară) în sălile de clasă.
Integrarea copiilor cu CES se poate realiza nu numai prin activități educative școlare, ci și prin
activități extracurriculare. Rolul terapeutic al activităților extracurriculare constă în faptul că prin
ele se poate realize mai ușor socializarea copiilor cu CES. În funcție de specificul lor, aceste
activități dezvoltă la elevi priceperi, deprinderi și abilități cognitive și comportamentale, mult mai
solide, pentru că, desfășurându-se în afara cadrului tradițional al sălii de clasă, ele permit contactul
direct cu realitatea socială. Activitățile extracurriculare de tipul vizitelor, excursiior și drumețiilor,
permit dezvoltarea relațiilor interpersonal și o mai bună relaționare a copiilor cu societatea,
sporirea interesului de cunoaștere a frumuseților natural și de patrimoniu, formarea și dezvoltarea
unor sentimente de prețuire a mediului natural, în vederea adoptării unui comportament ecologic
adecvat. Concursurile cu tematică diferită (sportive, artistice, pe discipline de studiu etc.) dezvoltă
la elevii cu CES, spiritul de competiție, de echipă, încrederea în forțele proprii, îi mobilizează la
cooperare. Educația integrată va permite copiilor cu CES să trăiască alături de ceilalți copii, să
desfășoare activități comune, dobândind abilități în vederea adaptării, integrării și devenirii lor ca
șiceilalți.
Bibliografie:
1. Gherguț, A. -Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Stategii differentiate și
incluzive în educație, Editura Polirom, Iași, 2006
2. Popovici, D. – Învățământul integrat sau incluziv, Editura Corint, București, 1983. Vrasmaș
E. A. - Introducere în Educația cerințelor speciale, Universitatea din București, Editura Credis,
2004
3. E.Verza., F. E.Verza (coordonatori), Tratat de psihopedagogie specială, Editura Universității
din București, 2011.
12
Pagina 14
INTEGRAREA COPIILOR CU CES ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT
Laborant Maria Boțu
Colegiul Național „Petru Rareș” Piatra Neamț, jud. Neamț
Declarația Mondială asupra ,,Educației pentru toți”, la articolul 3, afirmă că: ,,Nevoile
școlare ale persoanelor deficiente/ cu handicap cer o atenție specială. Trebuie întreprinse măsuri
pentru asigurarea accesului la educație fiecărei categorii de personae deficiente, ca parte integrantă
a sistemului de învățământ”.
În România sunt utilizate multe concepte referitoare la persoanele care fac obiectul educației
speciale: deficiență, incapacitate, handicap, dizabilitate, cerințe educative speciale.
Cerințele educative speciale ( CES ) desemnează necesități educaționale suplimentare,
complementare obiectivelor generale ale educației, adaptate particularităților individuale și celor
caracteristice unei anumite deficiențe sau tulburări/dificultăți de învățare, precum și o asistență complexă
(medicală, educațională etc.).
Integrarea școlară este un proces de includere în școlile de masă/clase obișnuite, la activitățile
educative formale și nonformale, a copiilor considerați ca având cerințe educative speciale. Școala,
ca principală instanță de socializare a copilului (familia fiind considerată prima instanță de socializare),
integrarea școlară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii
de copii, proces care are o importanță fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viața
comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și capacități favorabile acestui
proces.
Integrarea școlară a copiilor cu probleme permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice, perceperea
și înțelegerea corectă de către elevii normali a problematicii potențialului de relaționare și
participare la viața comunitară a semenilor lor care, din motive independente de voința lor, au
nevoie de o abordare diferențiată a procesului de instruire și educație din școală și de anumite facilități
pentru accesul și participarea lor la serviciile oferite încadrul comunității, conceptul „cerințe
educative special ” face referire la adaptarea, completarea și flexibilitatea educației pentru anumiți copii
în vederea egalizării șanselor de participare la educație în medii de învățare obișnuite.
Educatia integrată se refera la includerea în structurile învățământului de masă a copiilor cu
cerințe educative speciale, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase și cât mai
echilibrate a personalității acestora.
Ca activitatea instructiv – educativă să fie una profitabilă pentru toți elevii, aceasta trebuie
sa se realizeze diferențiat. Educația diferențiată vizează adaptarea activității de instruire la posibilitățile
diferite ale elevilor, la capacitatea de înțelegere și ritmul de lucru propriu unor grupuri de elevi sau
chiar fiecărui elev în parte.
Ca educația copiilor cu cerințe speciale să fie eficentă, pe de o parte trebuie sa aibă un
caracter integrat iar pe de altă parte trebuie sa aibă un caracter diferențiat, să fie adaptată
particularităților elevilor.
13
Pagina 15
Integrarea educativă, ca reflex al curentului integrativ global, din societate și educația
integrată ca practică efectivăși concretă, reprezintă ceva nou și original, surprinzător și
controversat.
Educația incluzivă este un concept nou care are la bază principiul dreptului egal la educație
pentru toți copiii, indiferent de mediul cultural sau social din care provin, religie, etnie, limba
vorbită sau condițiile economice în care trăiesc. Acest concept înglobează aproape în totalitate aria
semantică a conceptului de educație integrată. El are în vederea atingerea obiectivului „educația pentru
toți”, care impune reformarea școlii publice și a sistemului de învățământ, răspunzând astfel mai
bine nevoilor, potențialului și aspirațiilor tuturor copiilor, inclusiv a celor cu cerințe educative
speciale.
Progresele înregistrate de psihologia și pedagogia diferențiată, perfecționarea tehnicilor de
cunoaștere a dezvoltării psihice a copiilor au permis să se distingă categorii mai nuanțate de copii
în raport cu capacitatea lor de răspundere la exigențele școlare. În rândul acestora, alături de elevii
cu CES integrați individual, există și elevi cu dificultăți de învățare, cu ritm lent de acumulare de
informații dar cu intelect normal. Confundați adesea cu elevii din prima categorie sunt nestimulați
sau categorizați ca atare. Alternativă a învățământului special, educația integrată permite acordarea
serviciilor de sprijin pentru copiii cu posibilități reale de recuperare și reintegrare, care altădată ar fi fost
orientați către școala specială. Pentru a realiza integrarea copiilor cu CES, trebuie să acționăm
asupra diferitelor nivele de dezvoltare a personalității lor, și anume: la nivel biologic, la nivel
psihic, la nivel social.
Școlile obișnuite dezvoltă o serie de servicii de sprijin pentru copiii cu diferite cerințe
educative speciale:
➢ Pentru copiii cu tulburări de limbaj și cu dificultăți de învățare există ,,centre logopedice
interșcolare” care au specialist care desfășoară terapii specifice pentru corectarea
tulburărilor de limbaj și pentru depășirea dificultăților de învățare. În aceste cabinete au
acces toți copiii care frecventează învățământul obișnuit și care au fost depistați de către
profesorii logopezi care funcționează aici ca având o tulburare de limbaj.
➢ Pentru copiii cu tulburări de comportament și dificultăți de adaptare există ,,centrele de
asistență psihopedagogică” care dispun de consilieri psihopedagogi care oferă servicii atât
copiilor aflați în situație de risc și criză cât și familiilor acestora. Pentru copiii cu deficiențe
diagnosticați în comisiile pentru protecția copilului există serviciile profesorului de
sprijin/intinerant.
Copiii cu deficiențe integrați în învățământul de masă au dreptul la terapii specifice de
recuperare realizate de specialiști în domeniu, în funcție de dizabilitatea lor și, în plus, profesorul
de sprijin realizează un plan de intervenție personalizat și adaptarea curriculară necesară, în urma
consultării cu cadrul didactic de la clasă.
Principiilemoderne ale educației integrate:
Principiile educației integrate rezultă din principiile integrării și,în funcție de diferiți autori
care le prezintă, numărul lor variază. T. Vrasmas în lucrarea „Integrarea în comunitate a copiilor
cu cerințe educative speciale”, amintește ca principii moderne ale educației integrate următoarele:
14
Pagina 16
• Principiul drepturilor egale care stipulează faptul că orice copil are „acces efectiv la
educație”, la servicii de sănătate și recuperare/reabilitare,la pregătirea pentru angajare
în muncă, la mijloace de recreere, toate acestea conducând la integrare socialăși
dezvoltare individuală incluzând dezvoltarea sa culturalăși spirituală.
• Principiul egalizării șanselor în domeniul educației impune ca școlarizarea copiilor cu
handicap să se faca pe cât posibil în cadrul sistemului general de învățământ, iar
învățământul obligatoriu să includă copii din toate tipurile și nivelurile de handicap
inclusiv pe cele mai severe.
• Principiul intervenției timpurii indică gradul sporit de eficiență a intervenției de
reabilitare/recuperare și de integrare în comunitate la vârste mai mici.
• Principiul asigurării serviciilor de sprijin se referă atât la copiii cu deficiențe, cât și la
personalul care lucrează cu ei, arătând că serviciile de sprijin pot varia de la intervenția
în echipa multidisciplinară. Sprijinul poate veni și din partea comunității și poate
contribui prin diferite resurse umane, materiale, financiare) la programul de integrare.
• Principiul cooperării și parteneriatului are în vedere faptul căîn viziunea școlii
cooperarea constituie un element fundamental, determinat chiar pentru realizarea
succesului.
Pentru integrarea cu succes a copiilor cu CES în învățământul de masă, în grupele obișnuite
de copii sunt necesare:
✓ Existența unor centre de resurse, informare și comunicare;
✓ Formarea initială și continuă a cadrelor didactice în problematica CES;
✓ Adaptarea și flexibilitatea curriculum-lui (pre)școlar;
✓ Evaluarea progresului școlar al copiilor cu CES integrați în grădinițele obișnuite;
✓ Implicarea, încurajarea participării părinților, schimbul de informații, consilierea
părinților în măsura solicitărilor și a necesităților, mobilizarea resurselor umane
disponibile și competente.
Cadrul didactic, trebuie să ofere copilului cu CES tratarea individuală de care are nevoie în
toate etapele unei activități, pentru ca acesta să recupereze neajunsurile, să valorifice în mod compensatoriu
potențialul sănătos, dar să nu neglijeze pe ceilalți copii din grupă. Intervenția educațională trebuie însoțită
de atitudinea pozitivă a cadrelor didactice și a familiei față de copiii cu cerințe educative speciale.
Bibliografie:
• Alois, Gherguț, Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale – strategii diferențiate
șiinclusive în educație, Editura Polirom, București, 2006
• Dezvoltarea practicilor inclusive în școli, Ghid managerial, UNICEF, 1999
• Integrarea școlară a copilului cu dificultate/cu nevoi speciale – Ghid pentru directorul de
școală, Colecția CRIPS – Resurse pentru formare, 2002
15
Pagina 17
DIFICULTĂȚI SPECIFICE INTEGRĂRII COPIILOR CU CES
ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE MASĂ
Prof. înv. preșc. Florentina Chetreanu
Grădinița nr. 240 sector 3, București
Unitățile școlare, ca instituții publice de formare și socializare a individului, trebuie să
răspundă cerințelor tuturor elevilor, pe de o parte celor care au un ritm de învățare și un potențial
intellectual și aptitudinal peste medie și pe de altă parte celor care manifestă deficiențe de învățare.
Ambele categorii pot fi considerate cu cerințe educative special și necesită un program
individualizat de învățare. Astfel, cadrele didactice trebuie să găsească cele mai bune metode de
predare-învățare pentru a-i determina pe toți participanții la actul educațional să se implice
conștient în activitățile derulate.
Obiectivul principal al școlilor de masă în care învață elevii cu CES este asigurarea integrării
acestora în mediul școlar. Școala trebuie să aibă în vedere transformarea elevului într-o persoană
capabilă să-și creeze propriile procese și strategii de raționament utile pentru rezolvarea
problemelor reale și apropiate. Este nevoie de o planificare individualizată a învățării , care să ducă
la adaptarea educației la nevoile individuale din perspective diferențelor dintre elevi. Diferențierea
curriculumului, atât pentru copiii cu dizabilități, cât și pentru cei cu potențial de învățare ridicat se
întemeiază pe aceleași premize: sistemul de învățământ se poate adapta unor abilități și trebuințe
diferite; aceleași scopuri educaționale pot fi atinse prin mai multe tipuri de programe adaptate;
realizarea scopurilor educaționale este facilitată de selecția și organizarea obiectivelor educaționale
conform diferențelor individuale; diferitele trebuințe educaționale pot fi întâmpinate prin
oportunități educaționale variate. Toți copiii participanți la procesul de educație trebuie să
beneficieze de o diferențiere educațională deoarece au interese diferite, abilități diferite,experiențe
anterioare de învățare diferite, în funcție de mediul social din care provin, potențial individual de
învățare, și stiluri de învățare diferite.
Obiectivul principal al cadrelor didactice trebuie să fie axat pe abordarea pozitivă a
comportamentului copiilor și ameliorarea practicilor educaționale, cum ar fi: evitarea favorizării și
etichetării copiilor, eliminarea discriminării și a reacțiilor impulsive neadecvate, a amenințării și
intimidării copiilor.
În activitățile didactice destinate elevilor cu CES se pot folosi metodele expozitive (povestirea,
expunerea, explicația, descrierea), dar trebuie respectate anumite cerințe: să se folosească un limbaj
adecvat, corespunzător nivelului comunicării verbale, prezentarea să fie clară, precisă, concisă,
ideile să fie sistematizate, să se recurgă la procedee și materiale intuitive, să se antreneze elevii
prin întrebări de control pentru a verifica nivelul înțelegerii conținuturilor de către aceștia și pentru
a interveni cu noi explicații atunci când se impune acest lucru.
Metodele de simulare (jocul didactic, dramatizarea) pot fi aplicate cu success atât în ceea ce
privește conținutul unor discipline, cât și în formarea și dezvoltarea comunicării la elevii cu
deficiențe mintale și senzoriale. Implicarea lor cât mai direct în situații de viață simulate, trezesc
motivația și implică participarea activă, emoțională a elevilor, constituind și un mijloc de
socializare și interrelaționare cu cei din jur.
16
Pagina 18
Metoda demonstrației ajută elevii cu dizabilități să înțeleagă elementele de bază ale unui fenomen
sau proces. Alături de metoda demonstrației, exercițiul constituie o metodă cu o largă aplicabilitate
în educația specială, mai ales în activitățile de consolidare a cunoștințelor și de formare a
deprinderilor. Integrarea copiilor cu CES se poate realiza nu numai prin activități educative
școlare, ci și prin activități extracurriculare.
Rolul terapeutic al activităților extracurriculare constă în faptul că prin ele se poate realize mai ușor
socializarea copiilor cu CES. În funcție de specificul lor, aceste ativități dezvoltă la elevi priceperi,
deprinderi și abilități cognitive și comportamentale, mult mai solide, pentru că, desfășurându-se în
afara cadrului tradițional al sălii de clasă, ele permit contactul direct cu realitatea socială.
Activitățile extracurriculare de tipul vizitelor, excursiior și drumețiilor, permit dezvoltarea
relațiilor interpersonal și o mai bună relaționare a copiilor cu societatea, sporirea interesului de
cunoaștere a frumuseților natural și de patrimoniu, formarea și dezvoltarea unor sentimente de
prețuire a mediului natural, în vederea adoptării unui comportament ecologic adecvat.
Educația integrată va permite copiilor cu CES să trăiască alături de ceilalți copii, să desfășoare
activități comune, dobândind abilități în vederea adaptării, integrării și devenirii lor ca și ceilalți.
Progresele înregistrate de psihologia și pedagogia diferențiată, perfecționarea tehnicilor de
cunoaștere a dezvoltării psihice a copiilor au permis să se distingă categorii mai nuanțate de copii
în raport cu capacitateal or de răspundere la exigențele școlare. În rândul acestora, alături de elevii
cu CES integrați individual, există și elevi cu dificultăți de învățare, cu ritm lent de acumulare de
achizițiidar cu intelect normal. Confundați adesea cu elevii din prima categorie sunt nestimulați
sau categorizați ca atare.
Alternativă a învățământului special, educația integrată permite acordarea serviciilor de sprijin
pentru copii cu posibilități reale de recuperare și reintegrare, care altădată ar fi fost orientați către
școalas pecială. Pentru a realize integrarea copiilor cu CES, este nevoie să acționăm asupra
dezvoltării personalității lor, pe următoarele nivele: biologic, psihic,și social.
Relația dintre școală, familie și comunitate, în vederea integrării copiilor cu nevoi special
presupune atingerea următoarelor scopuri: informarea comunității locale cu privire la posibilitatea
recuperării, educației chiar și pentru copiii ce au abandonat școala; sporirea conștientizării
din partea comunității școlare a necesității implicării în transformarea școlii într-o școală
integrativă;
➢ Schimbarea mentalității și atitudinii opiniei publice față de copiii cu nevoi
speciale;
➢ Dezvoltarea unei rețele de cooperare în domeniul educației, implicată în procesul
de integrare (ex.: poliția, serviciile sociale, spitale, etc.);
➢ Implicarea părinților copiilor din clasă în vederea reacționării mai rapide la
problem și acordarea sprijinului suplimentar copiilor cu nevoi special și a
comunității în sprijinul acordat copiilor cu nevoi speciale;
➢ Elaborarea programelor școlare de informare și pregătire a comunității locale pentru
educația incluzivă, prin aceasta înțelegând adaptarea școlii la cerințele speciale
ale fiecărui copil, indiferent de problemele acestuia, și nu a copilului la cerințele
școlii, găsirea unor strategii didactice adecvate, a unor metode și tehnici de lucru
specifice: planificare, instruire, evaluare.
17
Pagina 19
Integrarea școlară a copiilor cu cerințe special în învatamântul de masă presupune:
➢ educareacopiilor cu cerințe special în școli obișnuite, alături de copiii normali;
➢ asigurarea unor servicii de specialitate (recuperare, terapie educațională, consiliere școlară,
asistență medical și socială etc.) în școala respectivă;
➢ acordarea sprijinului necesar personalului didactic și managerilor școlii în procesul de
proiectare și aplicare a programelor de integrare;
➢ încurajarea relațiilor de prietenie și comunicarea între toți copiii din clasă/școală;
➢ educarea tuturor copiilor pentru înțelegerea și acceptarea diferențelor dintre ei;
➢ asigurarea de programe de sprijin individualizate pentru copiii cu cerințe speciale;
Comportamentele deficitare sau dezaptative ale copilului integrat se identifică prin: o întârziere, o
tulburare, o dezvoltare încetinită în plan emoțional sau comportamental.
Printre dificultăți de învățare specific copiilor cu CES se numără:
• dificultate de învățare: hiperactivitate; slabă capacitate de a fi atent; orientare confuză în
spațiu și timp; incapacitate de a urmării indicațiile orale; inversează literele sau cuvintele;
face constant greșeli ortografice; nu poate sării coarda; dificultăți la închiderea nasturilor;
dificultăți la legarea șireturilor; mers dificil;
• dificultăți vizuale la elevi: capul foarte aplecat; simptome de tensiune vizuală (de
exemplu: strabism, clipește des, își freacă des ochii, îi fug ochii), sare cuvinte sau rânduri
când citește, își apropie foarte mult capul de pagină când scrie sau citește etc.;
• simptome ce indică tulburări afective sau de comportament: imagine greșită despre sine;
accese colerice sau de ostilitate; impulsivitate excesivă; închidere în sine sau
dezorientare;
• dificultăți ce pot fi asociate cu unele de ordin social: tendința de a se juca cu copii mult
mai mici decât el; dificultatea de a stabili raporturi cu colegii; evitarea situațiilor sociale
noi;
Toti elevii integrați au nevoie de sprijinul nostru, al cadrelor didactice și, nu în ultimul rând de sprijinul
colegilor și comunității din care fac parte.
De aceea trebuie să fim mereu deschiși pentru a găsi cele mai bune metode de predare-învățare
pentru a-i determina pe toți participanții la actul educational să se implice conștient în activitățile
derulate.
Bibliografie:
Gherguț, A. (2006),-,,Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Stategii diferențiate și
inclusive în educație’’, Editura Polirom, Iași;
Popescu G, Plesa O. (1998)-,,Handicap, readaptare, integrare’’, Editura Pro Humanitate,
București;
Popovici, D. (1998) –,,Învățământul integrat sau incluziv’’, Editura Corint, București;
Verza F. (2002), -,,Introducerea în psihopedagogia special și asistența socială’’, Editura
Humanitas.
18
Pagina 20
TULBURĂRI DE ÎNVĂȚARE LA NIVELUL LIMBAJULUI LA ELEVII CU
DIFICULTĂȚI DE ÎNVĂȚARE
Prof. învățământ primar Ana Covaciu
Școala Gimnazială Vad, jud. Cluj
„A nesocoti o singură ființă înseamnă să nesocotești forțele divine, aducând stricăciuni astfel
nu doar acestei ființe, ci, prin ea, întregii lumi.”
(Mahatma Ghandi)
Conceptul de tulburare de învățare / deficiență de învățare / greutate sau dificultate de
învățare a fost introdus în literatura de specialitate anglo-saxonă, în anul 1963 ca urmare a unor
dezbateri inițiate de unii părinți americani ai căror copiii prezintă probleme de acest gen. În acest
context se înființează Asociația Americană pentru deficiențe de învățare, copiii cu acest tip de
deficiență fiind considerați drept “copii ce nu fac față cerințelor școlare datorită incapacității de
asimila curricula”, “copii cu trebuințe speciale”, “copii cu risc educațional” etc.
Relativ recente, aceste preocupări au adus în centrul atenției complexitatea problematicii
a cărei abordare eficientă uzează de interdisciplinaritate(Verza, E., Păun, E., 1998, Educația
integrată a copiilor cu handicap,București pp.76).Definirea sintagmei a generat o tipologie vastă
și diversificată, din care se pot reține ,după criteriul frecvenței utilizării-pentru Europa de Vest și
S.U.A– trei accepțiuni.
Prima dintre ele, raportează termenul la patru atribute esențiale, potrivit cărora o dificultate
de învățare:
- vizează o tulburare într-unul sau mai multe procese psihice de bază, acestea referindu-se la procese
cognitive-memorie, percepție auditivă și vizuală, limbaj oral, gândire;
- se manifestă în special în domeniile emisiei și recepției limbajului oral și scris-citit, în
recunoașterea și înțelegerea cuvintelor și matematicii-calculul matematic, rezolvarea de probleme;
- problemele individului nu sunt în primul rând determinate de cauze legate de deficiențe de văz,
auz, motorii, mintale, tulburări emoționale sau condiții economice, culturale și de mediu
nefavorabile;
- există diferențe serioase între potențialul de învățare aparent al elevului și nivelul redus al
achizițiilor sale (Legea educației cu privire la persoanele cu deficiențe, definiția federală, 1990).
A doua accepție consideră dificultățile de învățare o categorie eterogenă de deficiențe, subiecții
implicați posedând o serie de comportamente și caracteristici specifice, pe fondul cărora pot să apară
asociate cu alte deficiențe cel mai frecvent, cu tulburări emoționale.În această viziune, tulburarea se
configurează la nivelul caracteristicilor intrinseci ale persoanei și mai puțin în sfera factorilor extrinseci,
legați de influența mediului sau sistemul educațional (Comitetul Național pentru deficiențele de învățare).
A treia abordare menționată, relaționează conceptul cu dificultăți legate de ascultare,
vorbire, citire, scriere, înțelegere, formarea de deprinderi matematice și sociale, dificultăți ce pot fi
19
Pagina 21
determinate în anumite condiții, de influențele sociale și deficitele de atenție ale persoanei(
Comitetul Interguvernamental pentru deficiențe de învățare).
Utilizarea sintaxei e orientată spre funcțiile contextuale integrând ca subcomponente,
aspecte ce aduc în prim-plan funcțiile și motivarea lingvistică (informarea, stabilirea unui raport
între informațiile primite și comentariul asupra lor), manevrarea limbajului (în funcție de situații
nelingvistice sau lingvistice) și normele convenționale de conversație sau discurs (decid tipul de
informație în funcție de auditoriu, ordinea de antrenare în situația de comunicare).
În jurul vârstei de 7-8 ani, are loc tranziția de la sintagmatic la paradigmatic, tranziție cu
rol decisiv pentru dezvoltarea ulterioară a limbajului.Se trece astfel de la un nivel concret de
organizare a vocabularului (elevii calasifică în acest moment conceptele, pornind de la asocieri
personale de genul pisică-mieunat), la un nivel mai abstract de organizare a vocabularului (elevii
înțeleg că unele cuvinte pot fi agenți pentru categorii superioare, de exemplu, pisică-porcanimal).Odată cu vârsta, indivizii fără tulburări de învățare conștientizează că ordinea cuvintelor și
a propozițiilor nu oferă și sensul mesajului, dedus contextual, cei cu tulburări de acest tip, nefiind
capabili de asemenea discriminare.
Capacitățile de deducție și integrare, materializate în corelarea ideilor, a frazelor și
fragmentelor textuale, în interpretarea unei situații de comunicare sau inițierea ei în cazul unor
întreruperi, comportă grave disfuncții pentru cei cu tulburări de învățare.Acestea se mențin și-n
sfera particulară a limbajului oral / scris, constituindu-se în indicatori semnificativi pentru
depistarea tulburărilor. Facil de sesizat în cadrul orelor de limba și literatura română, aceste aspecte
pot fi ameliorate sau chiar înlăturate prin antrenarea elevilor în programe educative specializate ce
merg până la individualizare , chiar în cadrul învățământului de masă, unde reprezintă puncte
esențiale ale învățământului integrat și / sau incluziv.
Particularitățile limbajului oral și scris la copiii cu tulburări de învățare
Înțelegerea limbajului
A. Cuvinte
Înțelegerea sensului cuvintelor:
- concepte
- prefixe și sufixe, semnificații etc.
- aspecte metalingvistice (sinonime, antonime,omonime, termeni polisemantici).
B. Propoziții
Înțelegerea sensului propozițiilor:
-sintaxa și morfologia (ordinea cuvintelor în propoziție)
C. Legătura dintre cuvinte și propoziții:
- înțelegerea paragrafelor, pasajelor și a povestirilor:
-înțelegerea legăturii între informațiile oferite de propoziții;
20
Pagina 22
-deducții;
-înțelegerea situațiilor;
-ține seama de necesitățile ascultătorului;
-depășirea sensului literal: expresii idiomatice, sarcasme, umor, metafore.
Exemple de dificultăți de limbaj la elevi
A. Cuvinte
Elevul:
- are un vocabular limitat (substantive, verbe, adjective etc. și notiuni ce se referă la timp, spațiu
etc.) și asociază cuvintele bazându-se pe experiența proprie, mai mult decât pe categorii
conceptuale;
- îi lipsește flexibilitatea în alegerea cuvintelor;
- are cunoștințe limitate de vocabular abstract (are dificultăți cu omonimele și cu termenii
polisematici;
- nu înțelege prefixele și sufixele;
- dovedește dificultați în cursul activităților ce implică jocuri de cuvinte (metalimbaj).
B. Propoziții
Elevul:
-interpretează greșit informațiile (confundă subiectul acțiunii și complementul)
-nu poate respecta o comandă verbal (confundă ordinea de derulare a evenimentelor etc.);
-înțelege greșit conjuncțiile
C. Legătura dintre cuvinte și propoziții
Elevul:
-nu face deducțiile corespunzătoare;
-trage concluzii greșite și evaluează eronat informațiile;
-confundă faptele importante cu detaliile;
-reține cu greutate ideile principale;
-interpretează limbajul într-un mod prealiteral;
-nu dă răspunsuri la obiect;
-nu înțelege umorul;
- înțelege greșit metaforele și alte figuri de stil (metalimbaj).
21
Pagina 23
Pentru a înțelege cum influențează școala dezvoltarea, este necesar să înțelegem schimbarea
atât la nivel individual, cât și nivel instituțional.
Eforturile de reformă din școli au arătat că ele pot fi organizate într-o manieră mai potrivită
pentru stimularea dezvoltării pozitive la elevii care întâmpină dificultăți de adaptare școlară; când
ele au aceste caracteristici, elevii rămân legați de școală ca instituție socială valorizată. Ȋn ceea ce
privește implicațiile rezultatelor prezentate, este evident că școala, prin toate mecanismele ei, este
cea mai în măsură să formeze viitori tineri capabili, adaptați atât pe plan profesional, cât și social.
În concluzie, considerăm necesară cunoașterea indicatorilor implicați în procesul adaptării,
evidențierea factorilor care pot influența modul de adaptare și criteriile de ameliorare a procesului
de adaptare.
Bibliografie:
Preda, V.,(2000), Teoria și practica integraționistă în educarea copiilor cu nevoi speciale, curs
litografiat, UBB, Cluj-Napoca.
Vrășmaș, T., (1995), O taxonomie a integrării școlar-sociale pentru copiii cu CES înRomania,
Ministerul Învățământului, București.
Ungureanu, D., (1998), Copiii cu dificultăți de învățare, E.D.P., București.
22
Pagina 24
ACTIVITǍȚI PENTRU INTEGRAREA ELEVILOR CU C.E.S.
Prof. Melitta Deak-Albert-Toth
Școala Gimnazială Turoczi Mozes Târgu Secuiesc, jud. Covasna
Cerințele speciale în educație și asigurarea de șanse egale la educație și formare pentru
toți copiii au devenit un domeniu prioritar pentru specialiștii din domeniul educației. În decursul
ultimilor ani, au apărut numeroase articole, lucrări, studii și cercetări bazate pe educația și accesul
în școlile de masă ale copiiilor cu cerințe educative speciale (CES). Este necesar ca, la nivelul
sistemului de învățământ românesc, să fie adoptate și aplicate în mod corect acele intervenții care
să faciliteze integrarea copiiilor cu cerințe educative speciale.
Se constată că mulți elevi au eșecuri școlare, datorită limitarii în prelucrarea anumitor tipuri de
informații, ceea ce deterimină diverse dificultăți: lipsa organizării, socializare dificilă, predispunere
la accidente, adaptare dificilă la schimbări, hiperactivitate sau letargie, lipsa atenției. Deși au
aptitudini pentru anumite domenii, acești elevi au randament inegal și deseori nu pot fi încadrați în
clase obișnuite.
Școala online a reprezentat și reprezintă, în continuare, o provocare pentru toți cei implicați
în procesul educațional, cu atât mai mult pentru elevii cu CES, atât la nivel de macrosistem, cât și
de microsistem. Trecerea de la formula „față în față” la modalitatea „online” de livrare a educației,
a presupus o pliere pe cerințele impuse de urgență, dar și o„cotitură” didactică în abordarea
activităților de învatare pentru elevii cu CES. În lipsa unei infrastructuri tehnologice decente, fără
abilitare consistentă în zona competențelor digitale ale profesorilor, fără acces gratuit la platforme
online, cu resurse didactice digitale și multimedia precare, cadrele didactice au fost nevoite să
identifice rapid soluții pentru a asigura tuturor copiilor acces la o educație de calitate. Monitorizarea
învățării se realizează într-un alt mod acum, câteodată chiar foarte greu. Lipsa unui dialog autentic
cu clasa, imposibilitatea urmăririi modului în care elevii își iau notițe, dificila administrare a
probelor de evaluare reprezintă aspecte care trebuie regândite și îmbunătățite. Cei mai buni prieteni
au devenit platformele educaționale online și platformele de streaming, modalitățile cele mai
potrivite pentru continuarea procesului educațional în acest context sensibil. A existat o explozie
de experiențe didactice la distanță, soluții ad-hoc, dar și profesioniste, eclectisme operaționale, dar
și viziuni unitare.
Cerințele educative speciale (CES) reprezintă necesitățile educaționale care solicită o
școlarizare adaptată particularităților individuale și o intervenție specifică, prin recuperare și
compensare cores- punzătoare. Fără acestea nu se poate vorbi de egalizarea șanselor, de acces și
participare educațională și social. Din categoria copiilor cu C.E.S fac parte copiii cu deficiențe
propriu-zise, cu deficiențe senzoriale și fizice, mintale, comportamentale; copii cu tulburări
afective, emoționale; copii cu handicap asociat; copii cu dificultăți de cunoaștere și învățare; copii
cu deficiențe de comunicare și interacțiune. Societatea modernă are ca scop să integreze, în
structurile sale, toate categoriile de persoane și să promoveze drepturi egale pentru toți, aplicând
principiul nondiscriminării. În această direcție s-au adoptat politci sociale și educaționale care să
le permită participarea totală și activă în viața comunității, să faciliteze accesul la o educație și o
profesionalizare corespunzătoare, în acord cu propriile disponibilități. Sistemul de învățământ
românesc s-a aliniat tendințelor și cerințelor internaționale, susținând integrarea și incluziunea
școlară. Elevii pot fi incluși în școlile de masă unde li se asigură o adaptare a curriculumului, iar
resursele umane și materiale existente la nivelul instituției școlare sunt valorificate și îmbunătățite
pentru a răspunde nevoilor de formare ale acestor copii.
23
Pagina 25
Nu există rețete pentru integrarea copiilor cu CES în învățământul de masă. Cei care manifestă
deschidere pentru integrarea acestora vor găsi și strategiile potrivite, deoarece există forme de
integrare diferite.
Activități pentru integrarea elevilor cu CES:
Jocuri de socializare:
-„Poștașul” - este un joc iubit atât la grădiniță, cât și în clasele primare. Un copil ține o
scrisoare în mână și poartă un dialog introductiv cu întregul colectiv:
-Cine este?
-Poștașul!
-Și ce ne aduce?
-O scrisoare?
-Pentru copiii care…(mănâncă, dansează, cântă la pian, se spală pe dinți etc).
Copiii încearcă să gesticuleze cât mai bine provocarea lansată de către poștaș, iar acesta îl va alege
pe următorul, în funcție de cât de bine au îndeplinit sarcina. Fiind un joc simplu, care implică
mimica, mai mult decât comunicarea, elevul cu CES se va simți în largul său, va realiza că poate
face aceleași lucruri cu cei din clasa lui. Starea de bine pe care o trăiește la școală un elev este cea
mai puternică armă pentru integrare și pentru obținerea succesului școlar.
- „Deschide urechea bine!” - cred că toată lumea cunoaște regulile simple ale acestui joc. Un
elev stă pe un scaun, în fața clasei și, după ce ascultă cântecelul („Deschide urechea bine să
vedem ghicești ori ba, cine te-o striga pe nume, hai ghicește, nu mai sta!”) trebuie să spună
numele colegului care l-a strigat. Jocul este extrem de util pentru toți copiii care formează un nou
colectiv, este o modalitate facilă de a învăța numele colegilor.
Activități pentru integrarea elevilor cu CES: Jocuri de stimulare senzorială
Orele de muzică și mișcare; arte vizuale și abilități practice, precum și cele de joc și mișcare
sunt cele mai generoase pentru includerea în programă a jocurilor senzoriale distractive pentru
elevii cu CES. Iată câteva exemple care vor cuceri întregul colectiv:
• Cursa broscuțelor. Într-o cutie se pun două broscuțe făcute din hârtie (origami). Fiecare copil
primește câte un pai de suc în care trebuie să sufle până când animăluțul său ajunge la linia de final.
Activitățile care implică suflatul ajută de asemenea și la corectarea dificultăților de vorbire,
pronunție a sunetelor.
• Modelaj din aluat – copiii amestecă făină cu apă și din aluatul rezultat pot modela
animăluțe, figuri geometrice, oameni de zăpadă, etc. După uscare, își pot picta figurinele
cu acuarele de apă.
• Împerechează obiectele după sunet- în cutiuțe mici de plastic (gen de surpriză de ou Kinder) se
ascund diverse obiecte mici: boabe de fasole, bănuți, mărgele, bomboane etc. Copiii trebuie
să agite fiecare recipient și să le potrivească după sunetul emis, două câte două.
24
Pagina 26
Activități pentru integrarea elevilor cu CES: Jocuri de autonomie personală
Numită ludoterapie, terapie ocupațională, acțiunea de stimulare a autonomiei personale se poate
face și la școală, nu numai la ședintele de terapie individuală, doar că un pic altfel, împreună cu
elevii tipici!
• Astăzi ne ordonăm lucrurile! Fiecare copil trebuie să își deseneze propriul simbol ori să-și scrie
numele complet pe dulapul sau pe portofoliul personal, pe care să-l recunoască cu ușurință.
Odată pe săptămână, profesorul îi îndrumă pe copii să-și ordoneze lucrările, proiectele,
testele. Elevii cu CES pot învăța, prin această acțiune repetată, că toate lucrurile au locul
lor la școală, că trebuie să aibă grijă de obiectele personale.
• Jocurile de rol– sunt ideale pentru orice arie de dezvoltare, dar, în cazul autonomiei personale,
elevii speciali pot învăța ușor principii esențiale ale vieții de zi cu zi: „De-a magazinul”,
„La spectacol”, „În vizită la muzeu”, „În excursie”, „Curățenie în camera mea”. Observând
de fiecare dată comportamentul colegilor, imitându-l și generalizând fiecare noțiune
dobândită într-o situație reală, autonomia personală va fi îmbunătățită semnificativ.
• Exerciții perceptiv-motrice de orientare și organizare temporală: „Mergi în ritmul dat de
mine!”, „Baloanele cu zilele săptămânii”, „Stai pe roșu, treci pe verde!”; exercițiu-joc de
memorare a zilelor săptămânii; exercițiu-joc de asociere a momentelor zilei cu activitățile
corespunzătoare („Orarul în imagini”).
Activități pentru integrarea elevilor cu CES: Jocuri de dezvoltare cognitivă
Gândirea, memoria, atenția, motivația, creativitatea reprezintă elemente esențiale în obținerea reușitei
școlare. Elevul cu CES trebuie să urmeze o programă adaptată conform cu nivelul dezvoltării sale
intelectuale. Profesorul poate folosi însă câteva trucuri, care-l vor ajuta pe cel mic să învețe cu
ușurință:
* folosirea în predare a mijloacelor audio-vizuale (în cazul elevilor cu ADHD si autism au un randament
destul de bun);
* evaluarea prin metoda proiectelor (și nu prin teste de evaluare clasice care de obicei au și limită
de timp în rezolvarea lor);
* jocuri de sinteză perceptuală în cadrul software-ului educativ (manuale digitale)
înlocuirea scrisului de mână cu cel de tipar sau chiar folosirea calculatorului la majoritatea
materiilor .
* alegerea diverselor jocuri didactice precum: jocuri cu elemente de abstractizare și generalizare,
jocul omisiunilor (excluderea elementelor nepotrivite dintr-un ansamblu/ sesizarea elementelor
lipsă dintr-un ansamblu); jocuri asociative („Jocul categoriilor”, „Familia de animale“; „Salata de
legume”; „Care este casa lui?”, „La ce folosește …?”); – jocul ghicitorilor. Exemple de jocuri
care pot fi folosite în procesul de integrare a elevilor cu cerințe educaționale speciale în
învățământul de masă sunt nenumărate; ele pot fi folosite la absolut orice materie, în pauze, în
cadrul activităților extrașcolare.
25
Pagina 27
Bibliografie
Gherguț, A. (2006), Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Stategii diferențiate și
incluzive în educație, Editura Polirom, Iași.
Weihs ,T. J .“Copilul cu nevoi speciale”, Ed. Triade, Cluj Napoca, 1998
Verza, F. “Introducerea în psihopedagogia specială și asistența socială”, Ed. Fundatiei
Humanitas, 2002.
Verza, E., & Paun, E. (1998). Educatia integrată a copiilor cu handicap. Unicef.
Popescu, G., & Pleșa, O. (coord). (1998). Handicap, readaptare, integrare. București: Pro
Humanitate.
Vrăjmaș, T. (2001). Învățământul integrat și/sau incluziv pentru copiii cu cerințe educative
speciale. București: Aramis.
26
Pagina 28
ROLUL DASCĂLULUI ÎN SPRIJINUL INTEGRĂRII COPIILOR CU
CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE MASĂ
Educatoare Ana Federiga
Grădinița cu P.P. Lumea Piticilor Dej, jud. Cluj
Școala de masă este chemată să ofere o educație eficientă și utilă pentru majoritatea copiilor,
construind o societate incluzivă pentru toți membrii comunității, indiferent de condițiile intelectuale,
sociale, fizice, emoționale, lingvistice sau de altă natură ale acestora, ajutând la combaterea
atitudinilor discriminatorii și sprijinind elevii în activitatea de învățare, adaptând metode de predare
conform cerințelor individuale.
În ultima vreme se pune tot mai mult accent pe incluziunea copiilor cu nevoi speciale în
clase obișnuite, ceea ce duce și la adaptarea serviciilor oferite de biblioteca școlară și mai ales modul
de comunicare.
Școala incluzivă este instituția deschisă tuturor elevilor, asigurând accesul, participarea și
succesulșcolar, oferind elementele necesare unei autentice integrări sociale.
Promovând incluziunea școlară „în Declarația de la Salamanca se spune că școala obișnuită
cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de
discriminare, un mijloc care creează comunități primitoare, construiesc o societate incluzivă și oferă
educație pentru toți; mai mult ele asigură o educație eficientă pentru majoritatea copiilor și
îmbunătățesc eficiența și, până la urmă, chiar și rentabilitatea întregului sistem de învățământ”3.
Prezența elevilor dezavantajați (copii cu anumite deficiențe/dificultăți, cei proveniți din
familii cu probleme financiare sau destrămate, cei de etnie rromă etc.) în școlile de masă și parcursul
lor pe întregul ciclu școlar arată că strategia de incluziune a elevilor „problemă” nu mai este doar
o teorie. Prezența profesorilor pregătiți să facă față problemelor elevilor care au dificultăți,
renunțarea la stilul autoritar de predare și la accentual pus doar pe performanță, motivarea
personalului didactic,prezența mediatorilor școlari (psihologi și profesori de sprijin) și organizarea
activităților școlare adaptate nevoilor acestor elevi sunt doar câteva realități prezente tot mai mult
în școlile de masă.
Introducerea și folosirea în procesul educațional a unor metode moderne, bazate pe activități
participative, pe dezvoltarea unor deprinderi de lectură, învățare, încredere și colaborare, adaptate
capacităților intelectuale și fizice ale fiecărui elev, apar ca necesități stringente.
Școala este instituția care poartă pe umeri responsabilitatea educării elevilor, aici ei învață
să se cunoască și să se accepte pe sine, să interacționeze cu ceilalți, este locul unde acumulează
cunoștințe,care îi vor ajuta să descopere lumea, iar biblioteca școlară poate susține tot acest proces
prin încurajarea muncii individuale, implicarea lor activă și dorința de progres.
Copiii cu CES necesită din partea noastră o atenție mai mare și adaptarea stilului de lucru.
Activtățile alese trebuie să fie interesante, atractive, să vizeze mai multe planuri: vizual (culori vii,
desene atractive), auditiv (tonuri calde, intonație), motric (împăturire, tăiere, îmbinare).
Dificultățile majore de adaptare datorate deficiențelor de limbaj, de motricitate, de atenție
sau de comunicare pot fi mai ușor ameliorate prin activități interactive și atractive implementate de
bibliotecă și desfășurate în afara spațiului de clasă sau a cabinetului de consiliere/logopedie.
27
Pagina 29
Odată identificate nevoile și problemele cu care se confruntă acești copii, se pot găsi metode
specifice pentru ai sprijini să se dezvolte echilibrat și să se evite abandonul școlar sau apariția
delicvenței juvenile.
Încă din anii '60 a început să se pună problema integrării persoanelor cu handicap în sistemul
de învățământ obișnuit. În acest sens, în cadrul Conferințelor Generale UNESCO, s-a pus accentul
pe dreptul fiecărei persoane cu handicap de a primi o educație corespunzătoare nevoilor sale.
CES include în registrul său probleme speciale în educație pornind de la deficiențe grave
până laforme ușoare de tulburări/dificultăți de învățare, cum ar fi:
-dificultăți de învățare;
-întârzieri mintale, dificultăți severe de învățare;
-tulburări de limbaj;
-deficiențe motorii;
-deficiențe vizuale;
-deficiențe auditive;
-tulburări emoționale și de comportament.
Am inițiat de doi ani, împreună cu profesorul de sprijin și consilierul școlar activități și
ateliere adaptate copiilor cu nevoi educaționale speciale pentru dezvoltarea limbajului, îmbogățirea
cunoștințelor și, nu în ultimul rând, creșterea gradului de acceptare în colectivele de clasă.
Marcarea unor evenimente istorice, promovarea tradițiilor, lectura unor povești îndrăgite de
cei mici și desfășurarea unor ateliere de creație cu tema poveștilor citite sunt un bun prilej de
promovare a spațiului și fondului bibliotecii școlare, dar și de socializare și dezvoltarea abilităților
motorii. Elevii cu cerințe educaționale speciale au participat la astfel de activități, fie cu colectivul
clasei, fie în ateliere special organizate pentru ei.
Pentru a evita plictiseala sau pierderea atenției, copiii sunt încurajați să devină pe parcursul
atelierului din spectator în participant activ / povestitor. Coordonatorul atelierului trebuie să fie
foarte clar în explicarea regulilor, să repete sarcinile folosind propoziții scurte și cuvinte ușor de
înțeles; să folosească materiale atractive și să le așeze pe masă astfel încât fiecare copil să aibă acces;
să recompenseze participarea activă și răspunsurile corecte (acești copiii au mare nevoie de
încurajare); să îi învețe pe copii să își controleze comportamentul/impulsivitatea. Un „dar” care
poate salva o situație tensionată și poate evita apariția unor conflicte este simțul umorului.
Capacitatea de a face haz de necaz îi poate ajuta pe elevi să treacă peste anumite momente
neplăcute și să mențină controlul asupara situației.
Practic prin aceste întâlniri căutăm să responsabilizăm copiii printr-o mai bună înțelegere
șiconștientizare a simptomatologiei; să lucrăm la creșterea încrederii în sine; la crearea unui sistem
de valori corect; la sociabilitate și dezvoltarea abilităților de comunicare, căutăm să încurajăm
relațiile de prietenie și comunicarea între toți copiii din clasă/școală.
Atelierele de lectură și de îndemânare desfășurate în spațiul bibliotecii au ajutat acești copii
la dezvoltarea limbajului, la o integrare mai bună în colectivitate, la acceptarea lor din partea
colegilor, i-a încurajat să facă eforturi de a ține pasul cu activitățile desfășurate la clasă și să
28
Pagina 30
descopere biblioteca drept un spațiu de socializare și al universului magic al cărților, al lecturii, al
personajelor de poveste și nu ca unul claustrofob, în care să se simtă, dacă nu marginalizați, cel
puțin rupți de restul claselor din care fac parte.
Copiii cu cerințe educaționale speciale se confruntă de multe ori cu probleme de comunicare,
cu situații de neîncredere în capacitatea de exprimare. Cititul împreună și discuțiile pe tema textului
pot fi un start bun în dezvoltarea gustului pentru lectură și îmbogățirea vocabularului.
Lectura ar trebui să se numere printre activitățile cotidiene ale fiecăruia dintre noi, având
numeroase beneficicii pentru minte și suflet. Lectura îmbogățește imaginația și dezvoltă
creativitatea; oferă răspunsuri la dileme și întrebări; crește interesul pentru cunoaștere; dezvoltă
latura sensibilă a personalității; oferă modele de viață.
Cartea și implicit lectura educă și dezvoltă mental copiii.
Atelierele de lectură și îndemânare organizate și desfășurate cu copiii cu CES au rolul de a
dezvolta o serie de competențe și abilități:
-Abilitatea de a asculta și a înțelege textul;
-Puterea de concentrare și de memorare;
-Facilitează înțelesul unor concepte;
-Oferă informații despre lumea din jur;
-Exersează gândirea logică – să înțeleagă cauza și efectul unor fenomene/activități;
-Poate ajuta la depășirea unor momente anxioase sau de stres;
-Dezvoltă imaginația;
Cărțile inspiraționale oferă experiențe de viață, oferă sfaturi și pot ajuta la atingerea unor
obiective personale. Practic pot fi o sursă de inspirație;
Citind devii mai informat în diferite domenii ale vieții și poate avea drept efect creșterea stimei
desine - încredere în capacitatea de a transmite mesaje și de a relaționa.
Iubirea de copii, optimismul, speranța și norocul de a întâlni oameni dedicați și responsabili
sunt o rețetă care nu poate da decât rezultate pozitive.
29
Pagina 31
ELEMENTE PRIVIND INTEGRAREA COPIILOR CU CES ÎN
GRĂDINIȚĂ
Educatoare Alina Itu
Școala Gimnazială Cuzdrioara, jud. Cluj
MOTTO:
„ Adevăratul dascăl este caracterizat prin aceea că mintea sa se mișcă în armonie cu mințile elevilor
săi, trăind împreună dificultățiile și trăirile intelectuale deopotrivă! ” ( J. Dewey )
„ Sunt doar unul. Sunt totuși cineva. Nu pot face totul de unul singur, dar pot face ceva. Și chiar
dacă nu pot face totul, nu voi refuza să fac ceea ce-mi stă în putință. ” ( E. E. Hale ).
O școală nu reprezintă doar o instituție unde copiii și tinerii vin să primească informații, ci
un loc unde trebuie să învețe toți cei care lucrează. Până acum, profesorul era considerat principala
sursă de informații pentru o anumită disciplină, într-un anumit domeniu, o autoritate de necontestat.
Datorită democratizării accesului la cunoștințe, acest rol al profesorului se reduce dramatic, el
devenind un organizator, o călăuză a învățării, oferind elevilor, în locul tradiționalei “transmiteri a
cunoștințelor”, veritabile “experiențe de învățare”, provocând elevii să descopere și să aplice în
practică noile cunoștințe dobândite.
Ce se înțelege prin educație incluzivă?
-educație pentru toți
-educație pentru toți împreună
-educația tuturor este la fel de importantă
Educația inclusivă este un proces permanent de îmbunătățire a instituției de educație, de
explorare a resurselor umane, materiale, spirituale, existente pentru a susține participarea tuturor
copiilor la educație în instituțiile din comunitate și pentru a le asigura acces la servicii adecvate
necesităților de dezvoltare, de învățare, sociale, etc.
Toți copiii trebuie să învețe împreună, indiferent de dificultățile pe care le întâmpină aceștia
sau diferențele dintre ele. Societatea și școala trebuie să le acorde tot sprijinul suplimentar de care
au nevoie pentru a-și realiza educația în școala publică. Educația egală se realizează prin acordarea
sprijinului necesar pentru fiecare copil cu deficiențe, în funcție de cerința individuală.
Acest lucru se poate realiza însă doar într-o școală care poate răspunde unei diversități mari
de copii, o școală deschisă, prietenoasă în care se urmărește flexibilizarea curriculumului,
ameliorarea calității procesului de predare – învățare, evaluarea permanentă și formativă a elevilor,
precum și parteneriatul educațional, iar educația incluzivă se referă în esență la înlăturarea tuturor
barierelor în învățare și la asigurarea participării tuturor celor aflați în situații de risc sau vulnerabili
la excludere și marginalizare la activitatea de învățare, o școală în care toți participă și sunt tratați
ca fiind la fel de importanți.
Ce este integrarea?
Integrarea înseamnă a asigura programe de sprijin individualizate pentru copiii cu CES, a
asigura servicii de specialitate ( recuperare, terapie educațională, consiliere școlară, asistență
medicală și socială ) în școala respectivă, a accepta schimbări radicale în organizarea și dezvoltarea
activităților instructiv educative din școală, a acorda sprijin personalului didactic și managerilor
școlii în procesul de proiectare și aplicare a programelor de integrare. Astfel, putem deduce faptul
că integrarea nu presupune a grupa copiii cu CES în același program, a ignora cerințele strict
30
Pagina 32
individuale ale copilului, a structura un orar separat pentru copiii cu CES aflați în școli obișnuite
sau a solicita sarcini nerealizabile în aplicarea programului de integrare a personalului didactic.
Integrarea este procesul complex și de durată ce presupune asigurarea participării copiilor
cu CES la viața profesională și socială, împreună cu ceilalți copii, favorizându-se autocunoașterea,
intercunoașterea și familiarizarea reciprocă.
Există cinci nivele de integrare care sunt interdependente între ele, asigurând reușita
procesului de integrare a copiilor cu CES:
- integrarea fizică ce se referă la posibilitatea copiilor cu CES de a avea acces la mijloacele fizice
necesare satisfacerii propriilor nevoi fundamentale;
- integrarea funcțională ce constă în asigurarea accesului la servicii publice ale societății și
stăpânirea cunoștințelor și deprinderilor necesare pentru a putea beneficia de aceste servicii;
- integrarea personală este legată de dezvoltarea relațiilor interumane cât mai apropiate cu
persoanele semnificative, în diferite perioade ale vieții;
- integrarea socială se realizează dacă copiii cu CES au posibilitatea inițierii și menținerii unor
contacte sociale, dacă se poate integra, pe această bază, în diverse grupuri;
- integrarea societală ce se referă la participarea copiilor, adolescenților, adulților cu CES la
procesul productiv al comunității de care aparține, asumându-și responsabilități precise și
bucurându-se de încrederea oamenilor.
În cadrul grădiniței,integrarea se poate realiza la nivel individual, adică integrarea unui
copil într-o grupă obișnuită,sau la nivel de grupă.
Este cunoscut faptul că deși într-o grupă sunt copii de aceeași vârstă, luați individual, fiecare
are un ritm propriu de maturizare a funcțiilor intelectuale. Individualizarea învățării revine astfel
ca sarcină pentru educatoare în scopul de a face eficientă învățarea și de a asigura șanse egale
pentru toți copiii.
Fiecare copil este unic și respectând diversitatea copiilor avem posibilitatea să folosim în
munca de zi cu zi diverse metode și procedee de lucru, creând pentru fiecare copil condiții optime
de învățare. Tratarea diferențiată înseamnă respectul copilului care vine în grădiniță și se facilitează
accesul la oportunitățile educaționale egale.
Educatoarea trebuie să cunoască toți copiii cu care lucrează în grupă. Ea face permanent
observații referitoare la progresele programului educativ. Copiii cu CES sunt parte a grupului de
copii. Ei participă, după posibilitățile lor la activități și program. Educatoarea observă și identifică
problemele de dezvoltare sau riscurile de dezvoltare care apar atât din modul particular de răspuns
la diferite activități cât și din informațiile primite de la medic sau de la familie. Dacă pe o perioadă
anume educatoarea observă că problemele sunt frecvente, au intensitate și se manifestă acut, trebuie
să ceară sprijin la un profesionist (psiholog, logoped, consilier psihologic). Chiar dacă copilul va
urma un program de intervenție personalizată pentru remedierea problemelor sale, rolul
educatoarei va fi mereu important, căci ea urmărește permanent în cadrul grădiniței și în activitățile
zilnice și poate consolida progresele programului. Același lucru se petrece și cu rolul părinților: ei
trebuie antrenați în orice activitate de sprijinire sau remediere a problemelor copilului, să continue
31
Pagina 33
acasă programul, pe măsura posibilităților lor, dar cu toată încărcătura afectiv-emoțională pe care
o aduce mediul familial.
Jocul este activitatea fundamentală a copilului.Copiii, majoritatea timpului lor liber și nu
numai, și-l petrec jucându-se. Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-și exprima propriile
capacități. Prin joc, copilul capătă informații despre lumea în care trăiește, intră în contact cu
oamenii și cu obiectele din mediul înconjurător și învață să se orienteze în spațiu și timp. Putem
spune că jocul este "munca copilului". În timpul jocului, copilul vine în contact cu alți copii sau cu
adultul, astfel că jocul are un caracter social.
În perioada de preșcolar, activitatea, jocul se desfășoară mai ales în grup, asigurându-se
astfel socializarea. Din acest motiv, copiii cu dizabilități trebuie să fie înscriși la grădiniță, alături
de copiii sănătoși. Copiii sunt curioși, dar practici, astfel că ei vor accepta ușor un copil cu
deficiență, fiind deschiși pentru a accepta un coleg cu probleme de sănătate. Perioada de preșcolar
este cea mai indicată pentru începerea socializării copiilor cu CES. La această vârstă, socializarea
se realizează ușor prin intermediul jucăriilor și al echipamentelor de joc. Jocurile trebuie să fie
adaptate în funcție de deficiența copilului.
Pentru reușita integrării, profesorii care au în clasă copii cu CES ar trebui să țină cont de:
- includerea tuturor copiilor;
- comunicarea personalizată;
- organizarea clasei;
- planificarea lecțiilor și adaptarea lor după copiii cu CES;
- planuri individuale, acordare de sprijin individual;
- utilizare de mijloace suplimentare de sprijin;
- colaborare cu familia, psihologul sau persoana de sprijin;
- munca în echipă.
Ca și concluzie, pentru a creea o lume mai bună în care toți copiii să fie și să se simtă egali
este necesar ca fiecare să fie dornic de a primi cu brațele deschise orice persoană, indiferent de cât
de diferită este, iar pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar să existe o comunicare și o
dorință de a acumula cât mai multe metode pentru a integra în învățământul de masă copiii cu CES.
Bibliografie:
Purcia, S., „Ocrotirea și integrarea copiilor cu CES”, Editura Psihomedia, Sibiu, 2003.
Ungureau, Dorel, „Educația integrală și șoala inclusivă”, Editura De Vest, Timișoara, 2000.
Vrășmas, Ecaterina, „Educația copilului preșcolar. Elemente de pedagogie la vârsta timpurie”,
Editura PROHUMANITATE, 1999.
Vrășmaș, Traian, „Învățământul intergrat și/sau inclusiv”, Editura Aramis, București, 2001.
32
Pagina 34
DIFICULTĂȚI SPECIFICE INTEGRĂRII COPIILOR CU CES ÎN
ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE MASĂ
Prof. înv. preșcolar Florentina Lador
Grădinița cu P.N. Chiuiești, jud. Cluj
Instituția școlară este un univers de relații, inițiative și activități: formale-informale,
directe, indirecte, activități care gravitează în jurul elevului. Aceste tipuri de relații sunt valorificate
de către profesor în diferite situații educaționale. Promovarea fiecărui tip de relații presupune o
metodică specifică, tact pedagogic, o serie de calități dezirabile pentru un profesor, care împreună
vor da măsura vocației sale.
Elevul, în condițiile vieții școlare, nu trăiește izolat, ci într-un angrenaj social, viața să
afectiva, activitatea intelectuale și nu mai puțin cea profesionala desfasurandu-se în interiorul și în
interdependenta cu mediul socio-scolar înconjurător sau în condițiile date de acesta.
Se poate spune că personalul didactic auxiliar și cel didactic de predare, prin contactul
direct cu elevii și familiile lor, este cel care înțelege cel mai bine toate transformările care s-au
petrecut în structura familiei în ultimii ani (referitoare la ocupațiile membrilor familiei, nivelul de
trai al acestora, la nivelul valorilor, practicilor și proiecțiilor lor de viață). Totodată cadrele
didactice sunt martorele faptului că unii dintre elevi și familiile lor sunt victimele marginalizării
și/sau discriminării din cauza statutului lor socio-economic sau al apartenenței la un grup etnic
minoritar, șansele lor de a reuși în viața socială și profesională depinzând în mare măsură și de cât
de multă voință și interes există din partea comunității pentru a-i sprijini.
Cadrele didactice joacă un rol cheie în aceste situații, atunci când vorbim despre coeziune
socială și despre responsabilitatea civică de a dezvolta o rețea de comunicare ce ar putea conduce
la implementarea unor reale acțiuni de sprijinire a elevilor și familiilor lor.
Relațiile dintre profesor și clasă se polarizează, în general, în sentimente de simpatie,
încredere reciprocă sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere și chiar ostilitate. Sunt și cazuri când
contactul spiritual dintre profesor și elev nu trece de zona indiferenței(clasa nu există pentru
profesor și nici profesorul pentru clasă). Inițiativa trebuie să aparțină însă profesorului, care ținând
seama de legea esențială a relațiilor afective interumane potrivit căreia: „simpatia și bunăvoința
naște simpatie și bunăvoință, antipatia și ostilitatea trezesc sentimente de aceiași calitate”, trebuie
să conducă, să dirijeze aceste relații și să le structureze pe relații de colaborare. În urma studiilor
efectuate s-a constatat că o parte dintre profesori nu reacționează adecvat nici în cazul răspunsurilor
bune (corecte) ale elevilor și nici în cazul răspunsurilor greșite (nule) ele elevilor.
Deosebit interes psihologic prezintă reacția acelor profesori care, după opinia elevilor, nu
se bucură când aceștia dau răspunsuri corecte, ci dimpotrivă, le pare rău sau se arată surprinși, se
miră că răspund bine, stau la îndoială dacă să le pună nota, îi ironizează, etc. S-a ajuns la concluzia
că, în aceste cazuri nu se respectă un principiu fundamental al educației, și anume, încurajarea
printr-o judicioasă folosire a laudei și a dojanei. Un profesor care dojenește mai mult decât laudă
sau care nu spune nimic atunci când ar trebui să spună, nu folosește suficient criteriile aprecierii
pozitive pentru formarea și schimbarea comportamentului elevului.
Sursa de nemulțumire a elevilor își are originea în comportamentul unor cadre didactice,
în imaginea deformată pe care unii elevi o au despre profesori și profesorii despre ei. Utilizarea
noilor tehnologii didactice, instruirea programată, duc în cele din urmă tocmai la selecționarea și
întărirea comportamentelor adecvate, la realizarea în condiții optime a conexiunii inverse, la
33
Pagina 35
aprecierea performanțelor școlare ale elevilor pe baze științifice și în condițiile unei obiectivități
știute.
După cum rezultă în urma constatărilor, o parte însemnată din profesori, în aprecierile pe
care le fac asupra elevilor, pun accentul cu precădere pe eșecurile acestora, fac prognoze
descurajatoare, pierzând din vedere perspectiva optimistă a viitorului elevului.
Autoritatea agresivă a profesorului trebuie înlocuită cu una întemeiată pe relații în care
profesorul are rol de îndrumător și coordonator al activității elevului. Se poate scoate în evidență
consecințele dezastroase pe care îl are controlul agresiv asupra elevilor. Orice încercare de a umili
sau încurca un elev, mai ales în prezența colegilor săi, va sfârși printr-un rezultat nedorit; elevul ori
se retrage în sine refuzând să mai comunice, ori reacționează violent față de încercarea de a fi
încurcat sau umilit.
Indiferența față de personalitatea elevului amenință nevoile și trebuințele spirituale de
bază ale acestuia față de sine, nevoia de răspuns afectiv din partea celor din jur, nevoia de securitate
pe termen lung, de succes, precum și nevoia de a aparține unui grup și a fi acceptat de acesta.
Practica școlară tradițională ne-a lăsat imaginea profesorului care vrea să domine elevii și
să-i subordoneze. Într-un asemenea climat nimic nu se face din convingere și pasiune. Este necesar
să se facă trecerea de la vechiul tip de relații la relații în care profesorul colaborează cu elevii.
Principala activitate a acestuia nu va fi predarea ci angajarea elevilor în investigații și
lucrări independente. Relațiile bazate pe stimă și respect reciproc reclamă și un limbaj adecvat.
Expresiile ironice și jignitoare tulbură atitudinea elevilor față de profesorul lor și îngreunează
crearea unui climat favorabil muncii creatoare în clasă.
Este greșită părerea unor profesori că este suficient ca elevii să asculte explicațiile și doar
atât. Este necesară participarea directă a elevilor în procesul de predare. O asemenea implicare
devine posibilă doar atunci când predarea alternează cu perioade de întrebări-răspunsuri de
verificare a conceptelor și înțelesurilor, explicații și discuții destinate detailării acestora.
Un profesor care are o comunicare cât mai bună cu elevii trebuie să știe să gândească
modalități de înlăturare a unor dificultăți și obstacole posibile. Deseori profesorii sunt tentați să
poarte discuții cu elevii buni, să le asculte explicațiile, iar cei slabi să fie marginalizați. În acest
caz, elevii, îndeosebi cei pasivi la lecție întâmpină o serie de obstacole, mai ales în înțelegerea
noțiunilor și în interpretarea acestora. Comunicarea trebuie făcută cu toți elevii, antrenându-i pe
fiecare în parte, în funcție de particularitățile și caracterul fiecăruia. Depinde, în primul rând de
conduita profesorului, pentru ca toți elevii să fie implicați în actul didactic. De multe ori relația
dintre profesor și elevii mediocri lasă de dorit. În general aceștia sunt marginalizați și suferă din
cauza neantrenării lor în actul de comunicare pe timpul ascultării sau predării unei teme, plecând
din clasă cu lecția neînvățată. Acești elevii, cu precădere cei timizi, trebuie încurajați, motivați,
antrenați în cadrul unei lecții. Profesorul care cunoaște arta comunicării și care a dobândit aptitudini
pedagogice știe că lecția se poate preda împreună cu clasa, că informația nu trebuie să fie
unidirecțională, doar ca un bagaj de informații pe care elevul trebuie să și le însușească.
Rezultatele obținute în urma cercetărilor au scos în evidență faptul că, cu cât formele de
penalizare (ironia, jignirea, ridiculizarea, notele proaste etc.) sunt mai des folosite, cu atât efectul
lor scade. Profesorul care cunoaște valoarea aprecierii pozitive nu se va feri de o ușoară
supraapreciere a performanțelor elevului. Va aprecia pe elev mai mult decât merită, spre a-l face
să merite pe deplin aprecierea, să se ridice la nivelul aprecierilor făcute.Experiența ne arată că
profesorul cu rezultate bune în activitatea lui didactică își îmbunătățește relațiile cu elevii slabi și
prin faptul că le acordă suficientă apreciere pozitivă. Chiar și unele performanțe școlare minore,
profesorul care cunoaște valoarea aprecierii pozitive, o folosește încercând să dezvolte în mod
permanent încrederea elevilor în propriile lor forțe.
34
Pagina 36
Raporturile dintre profesor și elev nu prezintă numai o latură intelectuală. Factorul afectiv
are o importanță deosebită asupra randamentului intelectual al elevului. Crearea de bună dispoziție
în clasă reprezintă o condiție necesară pentru evitarea eșecului școlar. Fiecare lecție se desfășoară
într-un climat afectiv particular, dispoziția clasei variază în funcție de cea a profesorului.
Prin apreciere, profesorul trebuie să schițeze o perspectivă. Dacă un profesor spune unui
elev: „din tine nu va ieși nimic”, el nu apreciază numai o situație prezentă, ci exprimă și
convingerea lui asupra dezvoltării viitoare a elevului, ceea ce ar putea duce în final la un rezultat
nedorit. Performanțele elevului, nu numai că nu vor crește, ci vor scădea atât de mult încât ar putea
pune în pericol dezvoltarea psihică viitoare a acestuia. De aceea, profesorii trebuie să aibă grijă ca
în derularea procesului de învățământ să nu lezeze personalitatea elevului ci să-l ajute să și-o
dezvolte, să-l ajute să învețe, să gândească singur pentru că, atunci când va părăsi băncile școlii să
nu depindă de nimeni, cel puțin din punct de vedere intelectual.
Elevul trebuie să fie conștient de rolul său unic în cadrul lecției. Pe parcursul unei ore de
curs, mesajul transmis de profesor este unul singur și totuși, în funcție de personalitatea și
participarea, respectiv conectarea la activitatea din clasă a fiecărui elev, modul de percepere este
diferit. Astfel, în funcție de feed-back-urile primite (verbale, paraverbale, mixte) profesorul își
poate conduce cu mai multă eficiență activitatea didactică. Procentajul câștigului din partea
elevului va fi și el direct proporțional cu gradul de implicare al acestuia în propria instruire.
Un profesor bun trebuie să știe calea pe care s-o aleagă pentru ca relația profesor-elev să
fie cât mai eficientă. Profesorul trebuie să-i dea încredere elevului în forțele sale, să prindă curaj,
să-l facă să se implice în relația de comunicare, să reușească să-l antreneze intr-o discuție
constructivă. E necesar ca elevilor să li se transmită acea sete de cunoaștere, acea disponibilitate și
flexibilitate în gândire, dorința de comunicare. Profesorul trebuie să țină seama de opiniile elevilor,
de dorințele acestora, de personalitatea fiecăruia în parte. Elevii trebuie considerați niște persoane
responsabile, cărora li se acordă un anumit credit.
Bibliografie:
1. Miron Ionescu, Ioan Radu, Didacticamodernă, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004.
2. RomițăIucu, Marin Manolescu, Elemente de pedagogie, EdituraCredis, București
2004.
3. Alois, Gherguț, Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale – strategii
differentiate și inclusive în educație, EdituraPolirom, București, 2006
4. PsihologiaEducației, Gh. Dumitriu, (2001), DPPD, Bacău.
5. Psihopedagogie, Gh. Dumitriu, ConstanțaDumitriu, (2004),
Ed.DidacticașiPedagogică, București
35
Pagina 37
TIPURI DE BARIERE PRIVIND ACCESUL LA EDUCAȚIE A COPIILOR
CU CES
Prof. înv. preșcolar Monica Alina Lipovan
Grădinița cu P.S. “Floarea de Lotus” Odoreu, jud. Satu-Mare
Accesul la educație reprezintă un drept fundamental al omului. Educația asigură baza
dezvoltării personale, profesionale, economice și sociale a individului. Prin intermediul educației,
persoanele cu dizabilități își pot dezvolta abilitățile și își pot realiza pe deplin potențialul. Cu toate
acestea, persistă numeroase bariere care împiedică atingerea potențialului persoanelor cu
dizabilități și contribuția pe care ar putea să o aibă în societate. Aceste bariere pot fi de ordin fizic,
mental, social sau financiar. Barierele- – conform definiției formulate în CIF- reprezintă ”factorii
din mediul unei persoane care, prin absență sau prezență, limitează funcționarea și creează
dizabilitatea. Posibile bariere pot fi mediul fizic inaccesibil, lipsa unor tehnologii asistive/de sprijin
relevante, atitudinile negative ale oamenilor față de dizabiitate, precum și serviciile, sistemele și
politicile care, fie nu există, fie ridică obstacole în calea implicării tuturor persoanelor care au o
problemă de sănătate în toate domeniile existenței”. Există numeroase studii care au avut drept
obiectiv identificarea barierelor cu care se confruntă copiii și tinerii cu dizabilități în accesul lor la
educație la nivel mondial; o abordare completă a acestor bariere apare într-un document elaborat
în Australia, unde au fost evidențiate următoarele probleme, care pot fi considerate universal
valabile, ele pot fi întâlnite în majoritatea mediilor educaționale din diferite țări:
1. Lipsa opțiunilor disponibile. Nu există suficiente servicii disponibile elevilor cu
dizabilități care să corespundă cerințelor. În educația timpurie, adesea este necesar un mix de
servicii. În școli, accesul fizic limitează alegerea, ca și furnizarea de servicii de sprijin. Zonele
rurale, izolate oferă o opțiune minimală. 2 Lipsa de informare a familiilor sau a viitorilor
elevi/studenți cu privire la opțiuni. Mulți părinți nu cunosc ce variante posibile ar exista pentru
copiii lor în școlile speciale, în cele incluzive sau despre accesarea serviciilor de sprijin. Adesea,
ei nu sunt conștienți de modul în care pot fi accesate serviciile educaționale potrivite nevoilor
copilului cu dizabilități, mai ales în ceea ce privește educația timpurie. Elevii mai mari întâmpină
dificultăți în obținerea de informații privind educația vocațională, serviciile de sprijin sau educația
adulților în comunitate. 3. Lipsa de informare la nivelul familiilor privind procedurile (cereri de
finanțare, așteptările la nivelul managementului școlii privind procesul de educație a copilului).
Mulți părinți nu au informații despre procedurile de finanțare sau de sprijin personal și nu știu ce
pot oferi școlile sau cum pot fi stabilite aranjamente cu anumite servicii în favoarea elevului. Mulți
nu au informații despre planificarea obiectivelor educaționale ale elevului și cum sunt acestea
stabilite, care este rolul profesorului de sprijin sau dacă poate fi obținut un anumit echipament care
să ajute la accesarea curriculumului. Ei nu cunosc cum pot fi acordate îngrijirile medicale sau ce
terapii necesare pot fi furnizate în unitatea de educație. 4. Inconsistența (lipsa de echivalență) între
diferiți furnizori educaționali și între sectoare. Deseori, mutarea dintr-un sector educational la
următorul relevă discrepanțe semnificative în ce privește nivelul de furnizare a serviciilor. Mutarea
unui copil cu dizabilitate de la grădiniță ( unde a beneficiat de anumite servicii) la școala primară
reprezintă adesea o tranziție în care programele și serviciile de sprijin nu se mai regăsesc la nivelul
școlii. Aceeași situație se întâmplă la toate tranzițiile între niveluri, de la ciclul primar la cel
gimnazial, de la cel gimnazial la cel secundar superior etc. Există lipsă de echivalență într-o
anumită regiune, de la o școală la alta și familiile - nemulțumite de servicii sau care își schimbă
domiciliul - constată că elevul nu se poate adapta adecvat la unitățile educaționale. 5. Coordonare
36
Pagina 38
nesatisfăcătoare la nivelul serviciilor, departamentelor și personalului de sprijin. Nevoia de
colaborare la nivelul furnizării de servicii este mare în acordarea de sprijin elevilor cu dizabilități.
În multe orașe, zone, regiuni, coordonarea necesară între serviciile de educație, de sănătate și cele
ale comunității este dezorganizată sau inexistentă. Personalul de sprijin cu anumite specializări
necesare cum ar fi logopedia, terapia ocupațională, fizioterapia adesea nu este ușor accesibil
autorităților educaționale pentru elevii lor. Procedurile de acces la aceste servicii au fost modificate
și accesibilitatea s-a diminuat în ultimii ani.
6. Finanțarea insuficientă pentru elevul cu dizabilități afectează accesul echitabil al acestuia la
educație, mai ales dacă se ia în considerare asigurarea gamei de servicii necesare (echipamente,
forme de sprijin, interpreți, specialiști terapeuți etc.). 7. Procedurile și formulele pentru cererile de
finanțare sunt prea complexe; întârzieri; etichetarea elevilor cu dizabilitate pentru accesarea
fondurilor; bugetarea globală/management propriu al școlilor. Apar schimbări ale procedurilor,
furnizarea finanțării este fragmentată, implicând un număr mare de departamente; apar întârzieri
în obținerea aprobărilor pentru anumiți elevi, lăsându-i în unitatea școlară fără asistența necesară,
sau în afara educației, pentru că accesul lor fără finanțare nu este posibil. Uneori finanțarea este
aprobată pentru un elev după anumite criterii, fapt care produce etichetarea acelui elev prin
utilizarea diagnosticului, neglijând că este o persoană sau că are anumite abilități. Când se acordă
un buget global la dispoziția unității de învățământ, preocupările pentru sprijinul elevilor cu
dizabilități nu sunt considerate o prioritate, în comparatie cu alte aspecte. 8. Finanțare indisponibilă
pentru anumite condiții cum ar fi dizabilitatea intelectuală medie, problemele comportmentale și
dificultățile de învățare. Multe cadre didactice raportează că dacă elevii care prezintă niveluri
situate imediat deasupra categoriilor stabilite prin criterii ar beneficia de finanțare care să permită
asigurarea unor servicii de logopedie sau de alt tip de sprijin pentru dizabilitate, acei elevi ar putea
progresa din punctul de vedere al educației, cu foarte puține resurse financiare. 9. Numărul
insuficient al asistenților de profesori instruiți și al personalul de sprijin; lipsa personalului de
îngrijire a sănătății și a asistenților de îngrijire personală. Personalul trebuie format pentru a face
față complexității și sensibilității sarcinilor. Acolo unde există, prea mulți asistenți de profesori
distanțează copilul de clasă și de cadrul didactic mai degrabă decât să îl ajute în procesul de
incluziune. Mulți copii, tineri și adulți cu dizabilități necesită îngrijire personală sau intervenții
medicale pe tot parcursul zilei. Există probleme în a determina cine să se ocupe de acele proceduri,
dintre părinți, cadre didactice, personal medical, personal acreditat în acest sens și, în anumite
privințe, cine plătește costul acestor servicii. 10. Schimbări în disponibilitatea personalului de
sprijin, a asistenților de profesori instruiți ori aranjamente inechitabile pentru astfel de servicii de
sprijin. Asigurarea personalului auxiliar de sprijin angajat de departamentele de educație este
discontinuă. Diferite versiuni au fost înlocuite cu aranjamente anterioare. Personalul de acest tip
este încadrat pe bază de contract și trebuie să se ocupe de mai multe școli. Nu există o
disponibilitate echitabilă a personalului de la o zonă la alta. 11. Insuficiența echipamentului, a
tehnologiei asistive și a altor tipuri de mijloace tehnice de sprijin. Obținerea echipamentului
adecvat necesar anumitor elevi, de la protezele auditive și ajutoarele pentru cei cu probleme de
vedere, la dispozitive electronice pentru mobilitate, cadre de mers, reprezintă o barieră continuă
pentru asigurarea accesului echitabil la educație la toate nivelurile. 12. Necesitatea adaptării
curriculumului; curriculum limitat; situații în care acesta nu trebuie abordat. Componente ale unor
cursuri (discipline) care nu sunt accesibile. Deși s-a lucrat mult pentru adaptările curiculare în
funcție de o gamă largă de elevi din grupe de vârstă diferite, cu abilități diferite, acesta rămâne unul
din domeniile cele mai mari în care apar dificultăți pentru furnizorii de educație și pentru elevi.
Este un domeniu extrem de vast dată fiind natura individuală a elevilor, a nevoilor lor și a
disponibilității de a învăța. În anumite situații, adaptarea este prea puțin înțeleasă. O problemă
37
Pagina 39
separată apare când cursurile de formare (vocațională, academică) includ anumite segmente la care
elevul/studentul cu dizabilitate nu poate avea acces. Astfel se creează dificultăți la înmatriculare,
la acreditarea formării sau la post-calificare. 13. Dizabilitate nerecunoscută sau nediagnosticată. În
anumite situații, eșecul în recunașterea sau în diagnosticarea dizabilității reprezintă o problemă în
asigurarea accesului la educație. Este posibil ca în copilărie să nu poată fi identificată dizabilitatea,
în măsura în care copilul nu o manifestă, dacă este o întârziere în dezvoltare sau dacă este o
dizabilitate care implică un complex de aspecte musculare, comportamentale/emoționale, acestea
putând să fie observate la o vârstă mai mare. Problemele psihiatrice nu sunt recunoscute de multe
cadre didactice și adesea sunt negate de elev sau de părinții săi. 14. Dizabilitate negată de părinți
sau minimizată nerealist. Uneori, părinții neagă sau nu informează școala cu privire la gradul
dizabilității, ori pretind școlii să furnizeze educație cu mult peste nivelul capacității elevului cu
dizabilitate. Acest fapt creează probleme sensibile pentru cadrele didactice și pentru școală. 15.
Alegerea/selecția plasamentului pentru copil pe care o face părintele. În multe zone, cadrul
educațional în care ajunge copilul este cel preferat de părinte. În cele mai bune circumstanțe, un
cadru adecvat abilităților și nevoilor copilului este agreat de părinți și școală. Totuși, există multe
situații unde acest aspect generează conflict. O minoritate de părinți dorește sau să păstreze copilul
într-o școală specială pentru a obține cel mai ridicat raport între personal și copii, sau să îl protejeze
și să aibă grijă de el, când ar putea beneficia de plasamentul într-o școală de masă. Unii părinți ai
căror copii au dizabilități mai severe doresc să-i înscrie în școli incluzive, când nu pot fi atinse
beneficii educaționale. Această problemă, în general, poate genera supărare (frustrare) și suferință
pentru mulți și, în special, pentru copil. 16. Participarea părinților este necesară în aranjamentele
de sprijin pentru elevi, obiective educaționale adecvate și planificarea programului. Familia unui
copil, tânăr sau adult cu dizabilitate îi cunoaște probabil mai bine decât oricine altcineva abilitățile,
deficitele, stilul de învățare și comunicare, precum și calitățile personale. În formularea planificării
curriculare și a obiectivelor învățării, aceste probleme sunt mai semnificative pentru un elev cu
dizabilitate decât pentru unul fără, pentru că ele pot limita sau facilita factorii de care educatorii ar
putea beneficia, dacă ar fi în cunoștință de cauză. Cadrele didactice ar trebui să încurajeze serios
participarea părinților, să le explice mai bine procesul și să-i asculte mai mult.
17. Pregătirea necesară a cadrelor didactice și a personalului de sprijin.Probabil că aceasta este cea
mai mare problemă din tot spectrul de bariere în calea accesului la educație al copiilor cu
dizabilități, alături de problema finanțării insuficiente a infrastructurii. Unele cadre didactice au
fost formate cu decenii în urmă, fără să se aștepte să aibă elevi cu dizabilități în clasă. În marea lor
majoritate, cadrele didactice sunt dispuse să se descurce cu o serie de astfel de elevi, însă, pentru a
putea să capete încrederea esențială care să le permită o predare creativă și sensibilă, ei necesită
formare, consolidare teoretică și practică în mod regulat și un mecanism de consultare – cineva la
care să apeleze și să întrebe cum să procedeze în situațiile cu care se confruntă. Unele cadre
didactice fără pregătire pentru a lucra cu elevii cu dizabilitate manifestă atitudini negative și
rezistență. Este nevoie de formare în ce privește managementul claselor incluzive. La fel se pune
problema asistenților de profesori și a asistenților pentru integrare care necesită training și sprijin
pentru asumarea rolurilor lor complexe. 18. Stresul cadrului didactic. Există o povară substanțială
asupra cadrelor didactice din clasele incluzive din cauza sprijinului de specialitate inadecvat, a
pregătirii inadecvate în ce privește predarea după un curriculum adaptat, gestionarea clasei care
include elevi cu dizabilități și o înțelegere inadecvată a unei serii de dizabilități și a ceea ce
înseamnă acestea în termeni practici pentru respectivii elevi din clasă. Cercetările demonstrează că
sentimentul de încredere al cadrului didactic este de departe cel mai important factor de succes
pentru cei care lucrează cu clasele incluzive. Încrederea rezultă dintr-o combinație de pregătire,
sprijin, experiență și competență. 19. Efectivul de elevi trebuie redus în clasele incluzive, în
38
Pagina 40
condițiile unui număr insuficient de cadre didactice . Este evident că dacă unui anumit cadru
didactic de la oricare nivel al sistemului de educație i se cere să predea unor elevi cu o serie largă
de abilități, aceasta înseamnă un consum mai mare de timp și creează solicitări mai mari din punctul
de vedere al timpului, creativității și capacității de reacție. 20. Condiții și dizabilități care sunt cele
mai problematice pentru cadrele didactice care trebuie să le includă în clasă. Există o părere
comună la toate nivelurile de educație că anumite dizabilități sunt mai problematice decât altele,
cum ar fi tulburările de comportament, incluzând ADHD, autismul, dificultățile de învățare (care
adesea sunt secondate de frustrarea elevului, conducând la probleme comportamentale), deficiența
severă de auz (din cauza dificultăților de comunicare) și problemele psihiatrice. 21. Accesul în
clădiri (costuri și alte probleme). Multe clădiri utilizate pentru îngrijirea copiilor, a preșcolarilor,
școli și spații folosite pentru educația adulților nu sunt accesibile din punct de vedere fizic. Multe
dintre ele nu se pretează la modificări sau modificările ar necesita cheltuieli enorme. 22. Transport:
bariere (funcționale și financiare) în ce privește transportul la și de la școală/colegiu/universitate.
Mulți elevi cu dizabilitate au limitări ale mobilității. Mulți au comportamente inadecvate, care pot
fi permise în clasă, dar care ar crea dificultăți sau jenă pentru elev/student în public. Mulți au
probleme fizice și medicale care fac problematică utilizarea transportului public. Unii frecventează
unități de învățământ departe de domiciliu, pe motiv că acele unități le asigură sprijin și
accesibilitate. Costul transportului special este o dificultate. Disponibilitatea părinților de a
transporta elevii nu este întotdeauna posibilă, îndeosebi când ambii lucrează. 23. Programe
tranziționale și proceduri inadecvate. Există o mare nevoie de mai multe servicii, mai adecvate și
cuprinzătoare care să ajute elevii cu dizabilități în trei perioade principale ale trecerii de la un nivel
de educație la altul. Acestea sunt de mare importanță în soluționarea problemelor elevului legate
de trecerea efectivă la următorul nivel. Prima etapă de tranziție este cea de la preșcolar la ciclul
primar. A doua este trecerea de la școala generală la liceu. A treia este tranziția de la școală la
muncă, la formare vocațională, cursuri academice sau la educația adulților. Există nevoie de mult
mai multe servicii în acest domeniu pentru a permite persoanelor cu dizabilități să obțină mijloacele
de existență,să desfășoare o activitate semnificativă în măsură adecvată, pentru a-și petrece zilele
în mod util. 24. Atitudinea negativă sau rezistența cadrului didactic ori a directorului școlii sau
negarea obligațiilor. Există numeroase dovezi raportate de părinți la toate nivelurile că un anumit
cadru didactic sau un anumit director de școală are o atitudine care este sau negativă sau total
rezistentă la plasarea elevilor cu dizabilitate în clasele obișnuite, că ar exista discriminare,
excluziune sau dificultăți dacă elevul ar fi înmatriculat. Acesta este domeniul cel mai vehement și
frecvent reclamat de părinții elevilor cu dizabilități. Există un decalaj între schimbările politicii
privind incluziunea și practică, între politică și răspunsurile celor care administrează grădinițele
sau școlile. Reclamațiile sunt îndreptate mai mult împotriva directorilor decât a cadrelor didactice.
Mulți directori și unele cadre didactice încă neagă că ar avea vreo obligație de a accepta elevi cu
dizabilități. 25. Diferențe, dificultăți sau conflicte între părinți și școli, incluzând cereri de plasare,
aranjamente la școală, așteptări neîmplinite ale părinților privind copilul. Aceste trei domenii au
dat naștere multor conflicte și au afectat perspectivele educațională și socială ale elevului, de
soluționare la nivelul mediului educațional și de acces al educației la nivelul adecvat, cu toate
formele de sprijin cerute. Există obstacole constante și dezamăgiri ale părinților copiilor cu
dizabilități, conducând la emoții și la multe neîmpliniri de speranțe și așteptări. Adesea ambele
părți ajung la limită în încercarea de a ajunge la o soluție care să corespundă propriilor nevoi și
nevoilor educaționale ale copilului. 26. Discriminarea conștientă sau inconștientă la nivelul școlilor
sau a altor instituții educaționale, inclusiv lipsa de înțelegere a aspectelor relevante. Ambele forme
de discriminare, directă sau indirectă din cauza dizabilității apar în mod regulat la nivelul
autorităților educaționale. În anumite situații, discriminarea elevilor/studenților este deschisă și
39
Pagina 41
directă; în altele, este fondată pe lipsa de cunoaștere a problemelor dizabilității și a practicilor
incluzive. Până când nu va fi atins un nivel mai ridicat al cunoașterii și înțelegerii dizabilității și a
efectelor acesteia, până când dreptul și principiile drepturilor omului, experiența și practica
incluziunii nu vor fi fost atinse ca normă, indivizii și instituțiile vor continua să discrimineze, cu
sau fără știrea lor. Totuși, domeniul educației este sprijinit de o largă mișcare spre accesul echitabil
al elevilor cu dizabilități la educație. 27. Discriminare, izolare socială, șicanare, intimidare sau
hărțuire din partea elevilor fără dizabilități. Există, în mod regretabil astfel de tendințe, mai des la
vârsta pubertății decât la vârstele mai mici, când se tinde mai mult spre acceptare și sprijin în
atitudinile față de colegii cu dizabilități. Reacțiile respective depind de mediul suportiv din școală,
de la director la ultimul membru al personalului și de măsura în care li se permite să se manifeste,
odată ce au apărut. 28. Prejudiciu și discriminare sau reclamații ale părinților copiilor fără
dizabilități. Părinții elevilor fără dizabilități sunt uneori nemulțumiți de faptul că în clasa în care
învață copiii lor se află unul sau mai mulți elevi cu dizabilități. O astfel de situație se întâmplă mai
ales în școlile care vizează excelența academică. Acei părinți sunt conștienți că timpul și atenția
cadrului didactic sunt alocate elevilor cu abilități diferite. Unii părinți se consideră pur și simplu
prejudiciați și afirmă că nu le place ca propriul copil să fie asociat cu elevii cu dizabilități, în special
cu cei care prezintă dizabilități fizice evidente sau dizabilități intelectuale. Unii dintre astfel de
părinți au cerut ca școala ”să scape” de elevii cu dizabilități. Alții își mută copilul (sau amenință că
o vor face) la altă școală, unde nu sunt înmatriculați elevi cu dizabilități. 29. Tendința sau planul
de ”a grupa” elevii cu dizabilități similare în școli sau alte instituții educaționale care au dezvoltat
expertiză în anumite dizabilități. Într-un număr de zone, diferite instituții educaționale au
recunoscut că o anumită școală este bine echipată pentru a furniza educație elevilor cu o numită
dizabilitate (spre exemplu, mobilitate, lipsa auzului, deficiență vizuală, tulburări de comportament)
și au direcționat înmatriculările către acel anumit furnizor de educație. În timp ce o astfel de politică
are un oarecare sens practic, este totuși o dovadă că nu toți furnizorii de educație din prezent se află
în poziția de a asigura accesul elevilor cu dizabilități și acest lucru duce la marginalizarea nedorită
a unui anumit grup de elevi cu dizabilitate. 30. Lipsa familiarizării cu legislația anti-discriminare.
Mulți furnizori de educație nu cunosc obligațiile legale și nu știu cum să interpreteze realitatea din
această perspectivă. 31. Competiția dintre școli, testările abilităților, ierarhizarea școlilor cu efecte
dăunătoare, nefavorabile promovării politicilor și practicilor incluzive. Există o cerere din partea
publicului, în general, stimulat de considerente politice la modă, de a promova competiția
academică drept principal obiectiv al sistemului de educație. În timp ce acest lucru este deja o
viziune îngustă a educației pentru toți elevii și este inspirată vocațional, ea împinge către margini
chiar elevii fără dizabilități, nerecunoscând multe alte elemente alături intelectuală care alcătuiesc
educația ca întreg, precum eforturile creative (teatru, muzică, artă) sau abilitățile interpersonale și
aspectele sociale. Când școlile exclud din start elevii cu dizabilitate de la înscrierea la testarea
abilităților la anumite discipline, pe motiv că ar scădea ratingul, există o problemă de preocupare
serioasă cu privire la direcția pe care o apucă educația, în general, și, în special, ce efecte are o
astfel de situație asupra încercărilor de a face școlile mai incluzive. În același timp, apar efecte
asupra elevilor care ”niciodată nu vor trece” în competiția academică, cu mare impact negativ
asupra stimei de sine ca indivizi care pot contribui cu ceva de valoare. Credințele referitoare la
lipsa de capacitate sau la limitarea acesteia în cazul copiilor cu dizabilități în ce privește învățarea
ajung să genereze un anumit fel de ”profeție autocreatoare”, în condițiile în care fără intervenții
adecvate, rezultatele confirmă respectivele credințe. Modul în care se ajunge în stadiul la care astfel
de credințe (ale unor părinți, ale unor cadre didactice și ale personalului medical) par să fie
confirmate printr-un cerc vicios.
40
Pagina 42
Prin urmare, dacă se pornește de la credința că un anumit copil cu dizabilitate ”nu poate
învăța”, vor exista așteptări reduse față de educația lui, nu îi vor fi oferite șansele adecvate de a
învăța, va fi privat de stimulare, ceea ce va duce la accentuarea problemelor lui și în final la întărirea
credinței de la care s-a pornit. În România, tradiția a asigurat un loc bine delimitat educației speciale
în forme segregate; singura concesie care pare a fi fost făcută a vizat acceptarea formulei
învățământului ”special integrat”.
Bibliografie :
➢ ,,Accesul la educație a tinerilor cu dizabilități în românia, cu focalizare pe invățământul
secundar superior, vocațional și universitar ‘’Autor: prof. univ. dr. Livius Manea,2016
➢ Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății. Versiunea pentru copii
&tineri, 2012,Editura Alpha MDN, București.
https://www.humanrights.gov.au/publications/access-education-students-disability-barriers-anddifficulties
41
Pagina 43
DIFICULTĂȚI SPECIFICE INTEGRĂRII COPIILOR
CU CES ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE MASĂ
Prof. înv. preșc. Simona Mărginean
Grădinița nr.240, sector 3 București
Despre educație s-a vorbit și se vorbește mult și, totuși, nu este suficient.
Dacă dorim să intervenim în favoarea copiilor, trebuie să le oferim tuturor o educație de
calitate și, în mod deosebit, celor cu cerințe educative speciale: o educație de calitate pentru toți
într-o școală pentru toți.
Numărul copiilor cu dizabilități, cu precădere intelectuale, cognitive sau fizice, a ajuns pe
plan mondial la cote ridicate. Cu acest lucru se confruntă și societatea românească.
Din momentul în care acești copii ating vârsta școlară, majoritatea sunt integrați în
învățământul de masă ca elevi cu cerințe educaționale speciale: CES. Integrarea lor implică
schimbări de sistem și de mentalitate la nivelul cadrelor didactice, fiind nevoie în egală măsură de
resurse material și umane. Multe dintre resursele materiale de primă necessitate sunt asigurate de
cadrele didactice și familii: material educaționale și săli de clasă adaptate nevoilor copiilor cu
dificultăți/ deficiențe de învățare. Resursele umane presupun cadre didactice formate în această
direcție, profesori de sprijin suficienți, logoped, psiholog școlar. La ambele capitol suntem
deficitari la nivel național.
Din categoria copiilor cu C.E.S fac parte atât copiii cu deficiențe propriu-zise, cât și copiii
fără deficiențe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigențele școlii. Din această
categorie fac parte: copii cu deficiențe senzoriale și fizice; copii cu deficiențe mintale,
comportamentale; copii cu tulburări afective, emoționale; copii cu handicap asociat; copii cu
dificultăți de cunoaștere și învățare; copii cu deficiențe de comunicare și interacțiune. Indiferent de
vârsta pe care o au, copiii au sentimental demnității personale; copiii cu CES sunt interiorizați,
refuzând comunicarea cu oricine; uneori reacționând violent la frustrare. În timp, personalitatea
copilului se dezorganizează și apar stări psihice negative: nesiguranța, ezitarea, pierderea
respectului și încrederii.
Intervenția recuperatorie trebuie întotdeauna să respecte personalitatea și nivelul de
deficiență al copilului. Criteriul de alegere a programului de dezvoltare, a etapelor programului
intră în resortul unei personae competente: psiholog, psihopedagog, professor consilier. Ceea ce
revine învățătorului va fi aplicarea programului stability împreună cu psihologul, sub forma unor
activități suplimentare (aditive la programa școlară) în sălile de clasă.
Școala este un mediu important de socializare. Integrarea școlară exprimă: atitudinea
favorabilă a elevului față de școala pe care o urmează; condiția psihică în care acțiunile instructiveducative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivații puternice care susține efortul
copilului în munca de învățare; situație în care copilul sau tânărul poate fi considerat un colaborator
la acțiunile desfășurate pentru educația sa; corespondență totală între solicitările formulate de
școală și posibilitățile copilului de a le rezolva; existent unor randamente la învățătură și în plan
comportamental considerate normale prin raportarea la posibilitățile copilului sau la cerințele
școlare. Asistentul social joacă din nou, un rol important, prin alegerea instituției de învățământ,
putând astfel modela evoluția ulterioara a copilului .
Problemele legate de integrarea școlară sunt orientate în esență înspre,,integrarea în
structurile învățământului de masă a copiilor cu cerințe special în educație pentru a oferi un climat
42
Pagina 44
favorabil dezvoltării armonioase și cât mai echilibrate a personalității acestora.”( A.Gherguț, p.12,
2001).
Integrarea copiilor cu CES conferă instituției școlare rolul de component fundamentală a
sistemului social, aptă să răspundă concret imperativelor de moment ale evoluției din societatea
contemporană și să rezolve o serie de problemere feritoare la nevoile de acceptare/valorizare
socială a fiecărui individ și la capacitatea acestuia de a se adapta și integra într-o societate aflată în
continuă transformare.
Pornind de la principiul dreptului egal la educație pentru toți copiii, metodele activ-
participative permit elevului satisfacerea interesului pentru cunoaștere, facilitează contactul cu
realitatea înconjurătoare, sporind gradul de socializare a elevilor ,stimulează și dezvoltă învățarea
prin cooperare. Metodele care favorizează înțelegerea conceptelor și ideilor, valorifica experiența
proprie a elevilor sunt: discuția, dezbaterea, jocul de rol. Metodele care stimulează gândirea și
creativitatea îi determină pe elevi să caute și să dezvolte soluții pentru diferite probleme, să
compare și să analizeze situații date sunt: studiul de caz, rezolvarea de probleme, exercițiul.
Metodele prin care elevii sunt învățați să lucreze productive unii cu alții și să-și dezvolte abilități
de colaborare sunt: mozaicul, proiectul în grupuri mici.
Învățarea prin cooperare, ascultarea și acceptarea opiniilor, luarea împreună a deciziilor
constituie momente active ale predării și învățării. Dacă strategiile tradiționale își propun cultivarea
relațiilor de prietenie și înțelegere între copii, strategiile incluzive au un impact mai profund. Ele îi
învață pe copii să se accepte așa cum sunt, indiferent de etichetele pe care societatea le pune și să
colaboreze în vederea realizării obiectivelor de interes comun.
• Școlile trebuie să includă în procesul de învățământ toți copiii, indiferent de condițiile fizice,
intelectuale, lingvistice sau de altă natură;
• Învățământul trebuie adaptat la cerințele copilului și nu copilul să se adapteze la cerințele
prefabricate;
• Participarea la procesul de învățământ în cadrul școlilor obișnuite, deschise pentru toți membrii
societății;
• Școala incluzivă trebuie să recunoască și să reacționeze la diversele cerințe ale elevului prin:
programe de învățământ adecvate, organizare eficientă, strategii didactice concrete, folosirea
optimă a resurselor, parteneriate cu celelalte instituții ale comunității;
• Copilul deficient trebuie să primească întregul sprijin suplimentar de care are nevoie pentru
obținerea de performanțe proprii după posibilitățile lui;
Succesul integrării poate fi realizat numai prin funcționarea unor parteneriate autentice la
nivelul instituțiilor guvernamentale, al asociațiilor nonguvernamentale al elevilor, cadrelor
didactice, părinților și al comunității locale.
Proiectarea și realizarea unei asemenea strategii, va apropia în vățământul românesc de
generosul ideal al ,,educației pentru toți copiii – educație pentru fiecare”.
Dacă F.E.Verza (2002,p.285) definește instituționalizarea ca ,,reprezentând încadrarea unor
copii cu diverse tipuri de deficiențe în instituții specializate unde aceștia beneficiază de hrană,
îngrijire, odihnă, educație specializată și chiar locuri de muncă, sub supravegherea unui personal
specializat”, E.Bonchiș (2000,p.127) considerăcă ,,a instituționaliza un copil înseamnă a-l
plasaîntr-un mediu din care lipsesc lucrurile personale, evenimentele personale, lipsesc activitățile
adecvate / individualizate fiecărei persoane, lipsește contactul cu lumea exterioară și perspective
viitorului”. Continuă autoarea:,,personalul controlează toate deciziile iar rezidentul își pierde
autonomia și încetează a se mai vedea pe sine însuși ca având alte roluri sau relații într-o lume
exterioară instituției, el devine practic dependent de instituție și incapabil de organizare a propriei
sale vieți”.
43
Pagina 45
Nivelurile la care se realizează integrarea sunt:
1. Integrarea fizică-permite satisfacerea trebuințelor de bază;
2. Integrarea funcțională-presupune crearea condițiilor de utilizare efectivă a tuturor
serviciilor și facilităților puse la dispozițiacomunității;
3. Integrarea socială-vizează stabilirea acelor tipuri de relații în comunitate care să nu excludă
persoana cu handicap de la viața social obișnuită;
4. Integrarea personală-se referă la posibilitatea inițierii, menținerii și dezvoltării unor relații
cu personae semnificative;
5. Integrare societală – are în vedere asigurarea drepturilor cetățenești normale și a autonomiei
decizionale în ceea ce privește propria existență;
6. Integrarea organizațională – privește participarea deplină la toate nivelurile structurilor
organizaționale în conformitate cu capacitățile și interesele persoanei cu handicap.
Intervenția recuperatorie trebuie întotdeauna să respecte personalitatea și nivelul de
deficiență al copilului. Criteriul de alegere a programului de dezvoltare, a etapelor programului
intră în resortul unei personae competente :psiholog, psihopedagog , professor consilier. Din acest
motiv, în prezentarea de față nu abordez această latură a problemei. Ceea ce revine învățătorului
va fi aplicarea programului stability împreună cu psihologul, sub forma unor activități
suplimentare( aditive la programa școlară ) în sălile de clasă.
Consider că nu există ”rețete ” pentru integrarea copiilor cu CES în învățământul de masă.
Cei care manifestă deschidere pentru integrarea acestora vor găsi și strategiile potrivite.
Fiecare copil are dreptul la educație și merită să i se acorde o șansă. Învățând împreună, copiii
învață să trăiască împreună, să se accepte și să se ajute la nevoie.
Bibliografie
Blândul, V.,Introducere în problematica psihopedagogiei speciale, Ed.Univ. din Oradea,
2005;
Gheruț,A., Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii de educație integrată,
Ed.Polirom. Iași, 2001;
Rev. ,,Învățământul primar”, nr. 1/2000, Ed Discipol, București, 2000;
Vrasmaș Ecaterina Adina, Introducere în Educația cerințelor speciale, Universitatea din
București, Editura Credis, 2004
Emil Verza, Florin Emil Verza (coordonatori), Tratat de psihopedagogie specială, Editura
Universității din București, 2011.
44
Pagina 46
DIFICULTĂȚI SPECIFICE INTEGRĂRII COPIILOR CU CES ÎN
ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE MASĂ
Profesor înv. primar: Iustina Mureșan
Școala Gimnazială ,,Avram Iancu” Dej, jud. Cluj
Termenul de ,,cerințe educaționale speciale” a apărut pentru prima oară în Raportul
Warnock (Marea Britanie, 1978), dar a fost universal acceptat odată cu lansarea oficială în cadrul
UNESCO a acestui concept, în anul 1995. Acest raport vizează trei principii-cheie: termenul ”copii
cu cerințe educaționale speciale” ar trebui utilizat cu referire la copiii cu dificultăți de învățare, care
necesită suport special pentru depășirea acestor dificultăți; copiii cu cerințe speciale trebuie să fie
instruiți în școlile generale și trebuie să existe o viziune ”pozitivă și provocatoare” asupra cerințelor
speciale, care evidențiază abilitățile și potențialul copiilor; școlile trebuie să țină cont de faptul că
cerințele educaționale speciale pot fi tranzitorii și că programele de instruire trebuie furnizate în
așa fel încât aceste cerințe să fie satisfăcute. Totodată, vorbim de copii cu cerințe educaționale
speciale și în cazul acelor elevi supradotați, capabili de performanțe superiaore. Pornind de la
principiile mai sus menționate, putem identifica anumite particularități ale integrării copiilor cu
CES, dintre care putem aduce spre exemplificare următoarele: inacceptarea din partea părintelui a
existenței unui deficiențe (de cele mai multe ori de ordin psihic) și de aici slaba colaborare părinteprofesor în vederea ameliorării deficiențelor existente; insuficienta pregătire a cadrelor didactice
în vederea integrării cu succes a elevilor cu CES; numărul mare de elevi dintr-o clasă unde există
și copii cu cerințe educaționale speciale; inexistența unor specialiști (cadru de sprijin, logoped,
consilier școlar) la nivelul tuturor instituților școlare, a căror activitate poate influența în mod
pozitiv evoluția școlară și nu numai a acestor elevi. Părintele este cel care ar trebui să depisteze cât
mai timpuriu existența unei deficiențe la propriul copil, indiferent de natura acesteia. Însă, de cele
mai multe ori, părintele, fie nu observă acea deficiență, fie refuză să accepte că propriul copil e
diferit și are nevoie de o atenție specială. În cazurile ideale părintele intervine la timp și colaborează
cu specialiștii în vederea ameliorării deficințelor sau remedierii depline a acestora în funcție de
particularitățile fiecărui caz. La nivelul învățământului de masă colaborarea eficientă dintre
părinte-profesor- elev-specialiști este o premisă importantă ce conduce la îmbunătățirea
performanțelor școlare, la creșterea stimei de sine a elevului și în cele din urmă la o dezvoltarea
armonioasă a acestuia în concordanță cu abilitățile inlelectulale și fizice pe care le deține și
dezvoltă.
Deși legislația din țara noastră prevede reducerea numărului de elevi într-o clasă unde învață
copii cu cerințe educaționale speciale, numărul relativ mare de elevi rămâne un impediment real în
crearea și defășurarea optimă a activităților educative, întrucât particularizarea și individualizarea
predării- învățării-evaluării se reduce de cele mai multe ori la una sau două activități/ sarcini de
lucru diferențiate, reușind cu greu să fie evidențiați în mod pozitiv acei copii cu cerințe educaționale
speciale. La nivelul documentelor curiculare, este nevoie de o adapatre a conținuturilor și a
competențelor pe care dorim să le formăm în funcție de capacitățile individuale ale fiecărui copil
cu cerințe educative speciale concretizate în planuri de intervenție personalizate.
În acest context se impune o evaluare atentă a fiecărui copil în parte, pentru a fi identificate
diferențele individuale de procesare a informațiilor, ritm de lucru, stil de învățare astfel încât
strategia didactică adoptată de profesor să răspundă nevoilor acestora. Alături de cadrul didactic,
rolul consilierului școlar, al profesorului de sprijin și al celorlalți specialiști este esențial în toate
45
Pagina 47
fazele de dezvoltare a potențialului fiecărui elev, fie că facem referire la un copil cu deficiențe sau
tulburări de învățare, fie că vorbim de copii capabili de performanțe înalte. Așadar, școala trebuie
să includă toți copiii, și pe cei “provenind din cadrul minorităților lingvistice, etnice sau culturale,
copii din grupuri îndepărtate sau nomade, copii ai străzii, copii cu deficiențe sau talentați”.
(Forumul Mondial pentru Educație, Dakar, 2000). Este foarte important ca un cadru didactic să
cunoască problemele fiecărui copil cu care lucrează, greutățile pe care le întâmpină, dar și
aptitidinile pe care le poate valorifica, ce anume îl bucură, ce anume îl sperie, etc. Copilul trebuie
să primească sprijin și asistență psihopedagogică pentru a se putea dezvolta într-o manieră direct
proporțională cu abilitățile proprii.
Integrarea acestor copii în învățământul de masă impune școlii asumarea unor
responsabilități privind dezvoltarea acestora și armonizarea lor psihoemoțională în vederea
integrării optime în societate.
Bibliografie:
Ion Albulescu, Horațiu Catalano, ,,Sinteze de pedagogia învățămantului primar”, Ed.
Didactica Publishing House , 2019
Gherguț, Alois, ,,Educația incluzivă și pedagogia diversității”, Ed. Polirom, 2016.
46
Pagina 48
,, DIFICULTĂȚI SPECIFICE INTEGRĂRII COPIILOR CU CES ÎN
ÎNVĂȚÂMANTUL DE MASĂ”
Prof. înv. preșc. Steluța Oltean
Grădinița cu P.N. Bogata de Sus, jud. Cluj
,,Să formezi o echipă este doar începutul, să rămâi împreună este progresul, să lucrezi împreună
este succesul”
-Henry David Thoreau
Cerințele educative speciale desemnează acele cerințe ori nevoi speciale față de educație
care sunt suplimentare dar și complementare obiectivelor generale ale educației pentru copil.
Fără abordarea adecvată a acestor cerințe speciale nu se poate vorbi de egalizarea șanselor
de acces, participarea și integrarea școlară și socială.
Fiecare copil prezintă particularități individuale și de relație cu mediul, trăsături care
necesită o evaluare și o abordare personalizată. Copiii cu deficiențe au și ei aceleași trebuințe pentru
creștere și dezvoltare. Acești copii au în același timp și anumite necesități, particulare, specifice,
individualizate. Ei sunt diferiți din punct de vedere al temperamentului, motivațiilor, capacitățiilor
chiar dacă prezintă același tip de deficiență.
Conceptul de cerințe educative special aspiră la depășirea tradițională a separării copiilor
pe diferite categorii de deficiențe, printr-o abordare noncategorială a tuturor copiilor.
Educația sau școala inclusivă implică cu necessitate pregătirea de ansamblu a școlii și
societății, pentru a primi și satisface participarea persoanelor cu nevoi speciale la medii școlare și
sociale obișnuite, ca elemente, component natural ale diversității umane, cu diferențele ei specifice.
Educația sau școala inclusivă implică idea de schimbare, a școlii și societății în ansamblu,
cu scopul de a răspunde dezideratului societății viitorului-,,o societate pentru toți,,comprehensivă
și integratoare prin însăși natura ei, care să răspundă mai bine prin co-educație nevoilor,
potențialului și aspirațiilor tuturor copiilor, inclusive ale celor deosebiți de dotați sau talentați, ale
celor care nu fac față în prezent în școla obișnuită, ale celor cuprinși în școlile speciale separate.
Integrarea școlară este un proces de includere în școlile de masă, clase obișnuite la
activitățile educative formale și nonformale, a copiilor considerați ca având cerințe educative
speciale.
Integrarea școlară reprezintă o particularizare a pr
Textul este prea lung pentru a fi afișat integral. Deschide fișierul pentru restul paginilor.