Document
MESAJ PRIMAR
Fișierul original pe site-ul primăriei
PDF · 172 KB · modificat pe site: 08.01.2020
Pagina sursă
Cum citez acest document
Document, „MESAJ PRIMAR”, Comuna Heleșteni, jud. Iași. Sursa: https://comunahelesteni.ro/fisiere/mesaj_primar.pdf (arhivat pe acte-primarii.ro: https://acte-primarii.ro/iasi/helesteni/112032-mesaj-primar, 09.11.2026)
Semnalează o problemă (text greșit, date personale, document scos de primărie)
Pagina 1
Prefața Monografiei Comunei Heleșteni
Hîra Constantin
Scrierea unei prefețe pentru o monografie locală nu este o întreprindere ușoară. Aceasta
sarcină devine și mai dificilă pentru o persoană a cărei profesie nu este legată în mod indisolubil
de producerea unor texte literare sau științifice. Totuși, ca edil al localității Heleșteni și locuitor
al acestor meleaguri, am acceptat această sarcină pe care am văzut-o în același timp ca pe o
provocare.
Fiind un fiu al comunei Heleșteni și totodată un iubitor de istorie și literatură, am adunat
de-a lungul timpului o serie de informații despre trecutul acestei localități din diverse surse
precum reviste de literatură, lucrări istorice, romane și chiar cărți de memorialistică. De aceea,
conceperea acestei prefețe s-a dovedit pentru mine a fi un bun prilej de a așeza toate aceste date
împreună într-un tablou care să fie grăitor în privința vieții sociale și a istoriei zonei Hăleștienilor
- vechiul nume al localității mele natale.
Încă din anii ’80 mi-a căzut în mână numărul 200 al revistei de literatură universală
Secolul XX, o revistă magistral condusă de criticul de artă Dan Hăulică, și el un fiu al
meleagurilor ieșene, în care apărea un scurt articol semnat de Ion Grigorescu și intitulat La
Heleșteni: prezența timpului pierdut. M-a impresionat mult nu atât cele două pagini care vorbeau
despre arta fotografică și opera lui George Goilav, boierul de origine armeană și fiu de senator ce
locuia în palatul de la Heleșteni, ci mai ales fotografiile care surprindeau aspecte din viața
boierilor din Heleșteni în primii ani ai secolului 20. Fotografiile lui George Goilav aduceau cu
sine nu doar portrete formale ale unor oameni care au trăit demult ci, reușeau să răspândească,
prin aspecte inedite din viața privată, surprinse ad-hoc, ceva din parfumul unei epoci apuse. Am
regăsit în aceste fotografii ceva din farmecul interioarelor unor case boierești precum și aspecte
din viața unor tineri boieri, surprinși uneori în cele mai intime ipostaze ale vieții lor de zi cu zi.
Pe lângă acestea mi-au atras îndeosebi atenția două fotografii: prima, înfățișând țărani în timpul
1
Pagina 2
muncii la sapă, probabil pe moșia boierului Goilav Ariton însuși, cea de-a doua dezvăluind
imaginea unui tânăr nobil alături de țăranii care băteau cânepa.
Este foarte probabil că aceste aspecte ale vieții Goilavilor l-au fi făcut pe marele om de
cultură Garabet Ibrăileanu, născut în Târgul-Frumos, la o aruncătură de băț de Heleșteni, să scrie
pagini pline de lirism, în ale sale Amintiri din Copilărie și Adolescență despre frumoasele zile
petrecute la „casa ca un palat” a boierilor din Heleșteni: „Dar ce frumos era acolo! O casă ca un
palat, înconjurată de grădini de florării – cu un iaz colosal în mijlocul grădinilor, cu un pod
frumos peste iaz, cu bănci și chioșcuri prin grădini. La masă ne chema cu un clopot. Uneori la
masă erau câte 40 de musafiri. Și azi parcă-mi aduc aminte de lucruri de pe altă lume. De atunci
n-am mai văzut așa viață bogată lipsită de griji, frumoasă și plină. Mi-aduc aminte de femeia
proprietarului, care avea ampiruri făcute numai din dantelă. Peste câtva timp familia aceea s-a
dus la băi la Odessa, iar eu am rămas cu copiii și cu o doamnă (rudă a lor) care avea două fete
cam de 14-16 ani. Acum era liniște. De fete nu m-am amorezat – pentru că inima mi-era deja…
dată! Voi spune pe urmă cum și cui. După ce au venit de la Odessa la sfârșitul lui august, mi-au
dat 60 de franci, un… caș mare și m-au pus în trăsura lor boierească și am intrat în Roman picior
peste picior.1” Interesant a fost pentru mine faptul că, citind cartea lui Ibrăileanu, unde nu se
pomenește nici măcar odată numele localității Heleșteni, am recunoscut imediat faptul că acest
mic fragment se referă la moșia Goilavilor. Am fost ajutat pesemne de povestirile bătrânilor
satului despre palat și familia Goilav, povestiri pe care le ascultasem de nenumărate ori în timpul
copilăriei și adolescenței. Abia mai târziu aveam să am confirmarea, din paginile revistei Secolul
XX, că literatul Garabet Ibrăileanu fusese la Heleșteni în adolescență. Însă, aveam să aflu
amănunte mai interesante despre odiseea lui Ibrăileanu la Heleșteni, întâmplător, și mult mai
târziu, când, la sugestia unui prieten scriitor, am citit articolul lui Anais Nersesian din
suplimentul cultural al revistei Ararat unde ni se ofereau mai multe detalii despre vizita
cunoscutului scriitor la Heleșteni: „În vacanța mare a anului 1886, se afla la o rudă a tatălui său
din Târgul Frumos când o telegramă de acasă îl recheamă la Roman. Teodor Ibrăileanu își
întâmpină feciorul la gară și îl anunță că, la recomandarea directorului N. C. Sabin, urmează să-l
pregătească pentru examenul de admitere la liceu pe fiul moșierului Ariton Goilav2. ” Din acest
1
Garabet Ibrăileanu, Amintiri din Copilărie și Adolescență, Editura Pentru Literatură, București, 1966, pp.256-257
2
Anais Nersesian, Eternul feminin în amintirile din copilărie și adolescență ale lui Garabet Ibrăileanu, Ararat, Anul
XVII, nr.12 (345), 16-30 iunie 2006
2
Pagina 3
studiu aveam să aflu și despre partea tensionată și mai puțin fericită a relației dintre Garabet, un
adolescent sărac dar inteligent, și familia Goilavilor, o familie nobiliară de origine armeană, la
fel ca și Ibrăileanu dealtfel, dar situată pe o treaptă socială superioară, ancorată în lumea politică
a vremii, deținătoare a unor moșii și resurse incredibile pentru vremea respectivă. Această lume
mondenă i-a provoacat tânărului sensibil de atunci adânci resentimente: „La conacul Goilavilor
de la Heleșteni, mediu luxos și îmbelșugat unde superioritatea de castă a proprietarilor nu avea
cum să nu se manifeste, băiatul firav, de 15 ani, cu ochi sfioși și părul vâlvoi, se simte de la
început puternic complexat de starea lui socială: „Am suferit mult la început. Boieri, lume
străină, obiceiuri necunoscute, etc.”… Armeanul Ariton Goilav, „de neam mare și bogat”,
primea frecvent vizita unor personalități politice de care era legat prin interese de partid și cărora
le oferea ospețe generoase. Orfanul crescut în lipsuri materiale este frapat de opulența festinurilor
la care participau peste 40 de invitați și de obiceiurile aristocratice ale acestei lumi
simandicoase… Sensibil la eleganță, adolescentul, pentru care mătușa Tasia Trancu reprezenta
un model în materie de vestimentație feminină, este uimit de toaletele luxoase ale moșieriței care
purta „ampiruri numai din dantelă”. În mediul plin de suficiență al moșiei de la Heleșteni băiatul
de o inteligență sclipitoare dar sărac, trăiește un sentiment dureros și umilitor de inferioritate
socială: ”Întotdeauna când m-am dus singur printre străini, am avut sentimentul că mă aflu pe o
altă planetă. Grija de casă, timiditatea, mediul cu totul nou, toți oamenii străini și indiferenți,
sărăcia, toate acestea mă făceau să chem în ajutor cu putere, resemnarea”3.”
Însă, înainte de toate, aflăm din acestă analiză literară ceva despre zona Heleștenilor,
despre moșierii de aici dar în același timp și despre inegalitățile economice uriașe care stăteau la
baza claselor sociale la sfârșitul secolului XIX, mai exact 1886 – anul vizitei lui Ibrăileanu la
Heleșteni. Boierii, implicați și în politica vremii, duceau o viață liniștită și frumoasă, călătoreau
în țări străine și își petreceau concediile la băi sau în renumitele capitale europene precum
Parisul, pe când țăranii lucrau cu unelte primitive la ogor pentru a-și duce existența împovărată
de griji de la o zi la alta. Acesta constituie de fapt și premisele tabloului care reiasă din romanul
scriitorului Theodor Râșcanu, Banul… ochiul dracului, roman publicat în 1939 și care se
desfășoară pe meleagurile din jurul Romanului în anii de dinainte și de după Răscoala din 1907
precum și de după primul război mondial. Intriga acestui roman este dată de o hoție petrecută la
3
Idem, p.10
3
Pagina 4
„conacul din Heleșteni” unde fusese jefuit „boierul Canta”. Acest interesant roman a avut darul
de a-mi deschide ochii asupra vieții la țară, așa cum era ea în prima jumătate a secolului XX. În
cadrul acestui roman, ceea ce erau doar niște mici resentimente la tânărul Garabet Ibrăileanu,
devin trăirile dominante ale personajului principal Petrache Dragan, un tânăr sărac și fără „nici o
stare” din satul Dulcești, un sat aflat astăzi în județul Neamț, lângă Roman, și la doar 50 de
kilometri de Heleșteni. Întreaga intrigă și acțiune a acestui roman, derulată pe axa DulceștiHeleșteni-Trifești, se construiește pe trăirile unui tânăr țăran, sărac dar muncitor și, înainte de
toate, dornic să-și depășească condiția socială cu orice preț, chiar și cu cel al parvenirii.
„Norocul” acestui țăran a fost acela de a găsi uriașa sumă de bani, furată de niște hoți de la
boierul Canta din Heleșteni și ascunsă în scorbura unui stejar din pădurea Dulceștilor. Profitând
de această descoperire și dând dovadă de o abilitate incredibilă, pentru a nu fi bănuit că fiind
doar un țăran sărac s-a îmbogățit peste noapte, tânărul Dragan reușește să evite toate suspiciunile
și să-și construiască un mic imperiu iar în final să ia locul „conului Grigore”, boierul din Dulcești
pe care îl invidiase o viață întregă. Totuși, om cu carte puțină și cu un orizont mental sărac,
Petrache Dragan, deși își vede visul de înavuțire cu ochii, nu reușește să-și interiorizeze lumea
plină de schimbări sociale a primelor trei decade ale secolului XX și nici să-și stăpânească
propriile pulsiuni, fapt pentru care va sfârși prin suicid, spânzurându-se, la finalul romanului, de
ramura stejarului care îi adusese comoara.
Lumea descrisă în romanul lui Râșcanu nu mi-a fost complet străină, mai ales pentru
faptul că întâmplările descrise nu coboară departe în timp. Am cunoscut această lume prin
povestirile bunicilor mei care au trăit-o și mi-au povestit despre ea în repetate rânduri. De aceea,
pentru cei care cred că perioada interbelică ar fi fost dominată doar de progrese, reforme și
înflorire socială, romanul lui Theodor Râșcanu ar trebui să fie o bună lecție de regândire a
propriilor judecăți. Probabil cel mai relevant pasaj al tensiunilor existente în lumea rurală din
acea vreme este cel în care ni se dezvăluie gândurile conului Grigore, moșierul de la Dulcești pe
care îl invidia atât de mult personajul principal al romanului Dragan Petrache: „Crezuse și el,
împreună cu ideologii reformei agrare și demagogii partidelor politice, că marea proprietate era
cauza crizei agrare și că boierii trebuie să fie pionierii noii vieți agricole. Crezuse și el că în
cultura intensivă foștii mari proprietari vor găsi o compensație firească a exproprierii…4” Tot în
4
Theodor Râșcanu, Banul… ochiul dracului, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1939, p.171
4
Pagina 5
replicile înțelepte ale acestui personaj, care întruchipa categoria socială din care făcea parte
Râșcanu însuși – un scriitor provenit dintr-o veche familie moldovenească cu legături familiare
în dinastiile voevodale românești până în vremea domnitorului Bogdan I, găsim și situația celor
două clase sociale antagonice, boieri și țărani, în timpul perioadei interbelice, cât și tensiunile
dintre ele: „- Vezi, măi Petrache, țăranul zice c’am calicit pentru că nu mai vede la mine sutele
de hectare de altădată, nici droaia de argați în curte, nici cai la grajd, nici vite, nici mașini
agricole cum aveam odată; dar, pe când noi, boierii, tot mai avem rezerve din care mai putem
face față nevoilor, ei, țăranii împroprietăriți la 1919 după războiu, au ajuns mai rău ca înainte de
expropriere. Lotul de împroprietărire s-a fărâmițat ori l-au vândut chiaburilor și au pe cap
datoriile la băncile partidelor politice și toate angaralele către fisc… Petrache Dragan a înțeles,
dar nu tocmai bine, tot ce a spus boierul. A înțeles că era încă mare depărtarea de la el până la
conul Grigore… și că se înfruntau două lumi deosebite.5” Interesant este și faptul că scriitorul
Theodor Râșcanu va deveni el însuși o victimă a regimului politico-ideologic comunist, instalat
la putere după 1947. Așa cum ne spune criticul Vasile Pârvan: „Râșcanu era străin spiritului
epocii materialismului istoric, realismului socialist și învățăturii marxist-leniniste.” Interesant
este faptul că acest scriitor sfârșește prin suicid, la fel ca Petrache Dragan personajul principal al
cărții sale Banul… ochiul dracului. De fapt, tema sinuciderii este una recurentă în romanul lui
Râșcanu iar maniera realistă în care sunt descrise trăirile sinucigașilor ne revelează o coabitare
poate prea strânsă a scriitorului cu acest fenomen, fapt ce ne face să ne întrebăm dacă gândul
sinuciderii nu l-ar fi bântuit pe acest romancier cu mult timp înainte de comiterea actului propriuzis.
În orice caz, romanul acestui scriitor a rămas pentru mine de neuitat. Aceasta mai ales
datorită faptului că oferă un crâmpei din fresca primelor trei decenii ale secolului XX. Aceasta
este o lume pe care, desigur, eu n-am trăit-o, însă am avut contact cu ea prin memoriile bunicului
meu Alexa Gheorghe, ajuns astăzi la venerabila vârstă de 93 de ani. Aceste povestiri încărcate de
colbul unor lumi apuse m-au ajutat să înțeleg mai bine, pe mine, om a cărui educație s-a
desăvârșit în perioada comunistă, istoria acestor meleaguri. Astfel, atunci când am început să
5
Idem, pp.177-179
5
Pagina 6
citesc documentele publicate de Iorga despre ținutul Romanului6, sau lucrări mai recente legate
de istoria Heleșteniului7, am putut să descifrez mai ușor „tainele” luptelor politice dintre boieri
din timpul perioadei voevodale a regatului Moldovei.
Desigur, pasiunea mea pentru istoria și cultura locurilor natale a fost influențată și de
parcursul vieții mele de om. În 1986 m-am angajat în administrația publică și am avut șansa să
intru în contact cu foarte mulți oameni din zonă. Acest fapt a avut darul de a-mi lărgi orizontul și
cunoștiințele despre trecutul și moștenirea culturală a zonei Heleșteniului. Însă, ultimul an al
perioadei comuniste avea să-mi aducă și o imensă dezamăgire. În primele luni ale anului 1989,
printr-un decret de stat legat de sistematizarea zonelor rurale s-a hotărât unificarea comunei
Heleșteni cu Ruginoasa. Deși satele Heleșteniului își păstrau autonomia, practic Heleșteniul
dispărea ca și comună. Astfel, începând cu luna mai a anului 1989, Ruginoasa devenea un
puternic centru rural asimilând comuna învecinată – Heleșteni. Acest lucru a fost pentru mine, ca
fiul al Heleștenilor, un șoc. Nu puteam să cred că localitatea în care îmi petrecusem copilăria,
adolescența și practic cea mai mare parte a vieții, a putut să dispară atât de subit de pe harta
României. Totuși, așa cum spune un proverb românesc „în totul răul este și un bine”. Lucrând la
primăria comunei Ruginoasa am avut ocazia să întâlnesc un om deosebit. Este vorba despre
primarul Ruginoasei din acea vreme, Gâdea Florin. Acest om avea o viziune extraordinară
asupra manierei de organizare a unei localități rurale, știa cum să-și impună proiectele legate de
dezvoltarea localități, avea un stil apare de a comunica cu oamenii și mai presus de orice iubea
cultura, istoria și tradițiile zonei. L-am surprins nu de puține ori la unele evenimente culturale
cum îi dădeau efectiv lacrimile de emoție. De fapt, pe vremea lui ansamblul de dansuri populare
din Ruginoasa a ajuns să ia premii importante la festivalurile naționale. Și alte formații culturale
din comună au fost puternic sprijinite de primărie și au ajuns cunoscute mult dincolo de granițele
comunei Ruginoase și chiar ale județului Iași. Ei bine, lucrând cu acest om deosebit am încercat
să preiau ceva din înțelepciunea și clarviziunea sa și mi-am jurat mie însumi că dacă voi avea
vreodată ocazia să ocup vreo funcție de conducere în zona Heleșteniului voi încerca să preiau
acest model și să promovez moștenirea culturală a strămoșilor mei la cel mai înalt nivel.
6
Nicolae Iorga, Studii și Documente cu Privire la Istoria Românilor, Vol.XI, Editura Ministeriului de Instrucție,
București, 1906
7
Alexandru Furtună, Vasile Șoimaru, Neamul Șoimăreștilor – 500 de ani de istorie, Editura Prometeu, Chișinău,
2003
6
Pagina 7
Ocazia de a mă face util localității mele natale s-a ivit mai repede decât credeam. Imediat
după revoluția din decembrie 1989 guvernul FSN a dat un decret prin care localitățile desființate
înainte de 1989 putea să recapete autonomia. Aflând despre acest lucru și beneficiind de ajutorul
unor concetățeni din Heleșteni am reușit să producem documentația pentru reînființarea comunei
Heleșteni, ceea ce pentru mine a fost o realizare deosebită.
În anul 2008 am ajuns pentru prima dată primar al comunei Heleșteni iar la votul din 10
mai 2012 locuitorii localității mele mi-au acordat un al doilea mandat. În primul meu mandat miam îndreptat atenția în mod principal asupra problemelor economice și structurale din comună.
Starea drumurilor era foarte proastă, clădirea primăriei arăta foarte rău, nu exista vreun loc
special pentru manifestarile culturale ale comunei, căminul cultural trebuia complet restaurat,
stadionul era în stare deplorabilă iar echipa de fotbal fusese desființată. În primul mandat am
reușit să fac față, alături de consilierii locali și de ceilalți angajați ai primăriei, la toate aceste
provocări. Am reușit să asfaltăm 7.87 kilometri de drumuri comunale, am renovat clădirea
primăriei, am construit o scenă între primărie și căminul cultural unde se pot realiza activități
culturale de tot felul, am reînființat echipa de fotbal și am reamenajat stadionul. În ciuda acestor
probleme stringente am reușit să mă ocup printre picățele și de activitățile culturale ale comunei.
Începând cu iarna lui 2009 am dat un caracter organizat manifestărilor din ziua de 31 decembrie
când locuitorii comunei se strâng în fața primăriei și își prezintă măștile sau formațiile precum:
cerbul, capra, căluții, struțul și ursul. Am considerat că efortul acestor copii, adolescenți și tineri
trebuie răsplătit măcar printr-o diplomă din partea primăriei cât și prin oferirea de fotografii cu
propria lor formație pe scena din fața primăriei. Obiceiurile tradiționale de anul nou reprezintă o
moștenire culturală inestimabilă iar pierderea lor ar însemna pierderea a unei părți importante din
identitatea noastră de heleșteneni. De aceea, încurajarea, susținerea și documentarea acestor
obiceiuri prin mijloace foto și video a devenit pentru mine ca primar o prioritate și sper ca în anii
următori să pot face mai multe în acest sens.
În luna mai a anului 2011 am organizat, prin implicarea Centrului Județean pentru
Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Iași și a directorului său, domnul Adrian
Ardelean, o activitate culturală numită Sipetul Bunicii. Este vorba de fapt despre o expoziție de
7
Pagina 8
covoare vechi create de săteni cu tehnici tradiționale, la războiul de țesut sau stative cum este
denumit acest instrument la noi în comună. Am avut surpriza să văd covoare foarte vechi și
măiestrit lucrate, vopsite cu extracte din plante după rețete pe care astăzi, probabil nu le mai știe
nimeni. Toate acestea au fost documentate prin fotografii și filmări video astfel încât să poată
rămâne ca mărturie pentru generațiile care vor veni.
Perioada de la sfârșitul primului mandat a fost poate cea mai încărcată în evenimente
culturale. În data de 29 martie 2012 am organizat tot cu ajutorul Centrului Județean pentru
Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Iași, o Șezătoare. A fost de fapt o încercare de
recreare a acestei activități culturale tradiționale, demult dispărută din cultura locală, astfel încât
copiii și tinerii din ziua de azi să poată avea o idee despre cum arăta un crâmpei din viața
străbunicilor lor. Șezătorile din trecut erau un prilej de întâlnire între săteni și reprezentau o bună
oportunitate de a socializa, comunicând idei despre viața satului și locuitorilor săi, în același timp
realizând activități precum torsul cânepii și al lânei. Această activitate amintește întrucâtva de
întâlnirile sătenilor din Siliștea-Gumești în Poiana lui Iocan, întâlniri magistral descrise de
ilustrul scriitor Marin Preda în romanul său Moromeții.
La puțin timp după organizarea șezătorii, în data de 5 aprilie 2012, am participat activ la
finalizarea în bune condiții a două activități culturale conduse de profesorul antropolog Alin Rus
care activează în învățământul universitar din Statele Unite și care a venit timp de trei ani
consecutiv în Heleșteni cu scopul de a cerceta tradițiile acestei zone. Este vorba despre premierea
participanților la un mini-concurs de fotografie digitală la care au participat 21 de elevi din
clasele V-VI din comuna Heleșteni și un mini-concurs de eseuri la care au participat 18 elevi din
clasele VII-VIII din cele doua școli ale comunei Heleșteni. Deși cele două activități culturale au
fost inițial numite mini-concursuri un termen mai potrivit pentru a le caracteriza, așa cum a
afirmat și profesorul Rus, este acela de evenimente culturale. Aceasta mai ales pentru faptul că
toți participanții au avut numai de câștigat și nimeni nu a avut de pierdut, toți elevii implicați
primind la final un mic premiu. De mare interes pentru toată lumea a fost în primul rând
concursul de fotografie digitală, în care elevii implicați au fotografiat ceea ce au considerat ei
relevant în propria lor comună din punctul de vedere al patrimoniului cultural, atât intangibil cât
și material. Varietatea și frumusețea activităților, monumentelor și tradițiilor surprinse de elevi în
8
Pagina 9
fotografiile lor (care sunt păstrate acum într-un dosar la primărie) m-au determinat să cred că
moștenirea noastră culturală este pe mâini bune. Al doilea concurs, cel de eseuri pe tema
emigrației a urmărit să-i familiarizeze pe elevi cu acest concept și să urmărească felul în care ei
receptează și înțeleg acest fenomen care în ultimii ani a afectat dinamica socială a comunei.
Un alt proiect cultural de mare amploare care există momentan doar pe hârtie este acela
al realizării unui uriaș parc istoric în care turiștii să poată vizita linia frontului din al doilea război
mondial, linie marcată de prezența cazematelor și a șanțurilor anticar care împart propriu-zis în
două teritoriul comunei Heleșteni. Pe lângă aceste atracții sperăm să putem renova fosta școală
din satul Movileni pe care s-o transformăm într-un „vechi spital de campanie” și totodată să
aducem, prin sprijinul Ministerului Apărării Naționale, tehnică de luptă din al doilea război
mondial care să poată fi expusă privitorilor. Toate acestea vor constitui probabil interesante
atracții pentru turiștii din România și Europa în primul rând, mai ales pentru cei preocupați de
istoria recentă. Desigur, acest amplu proiect, pus pe hârtie prin implicarea activă a profesorului
Cotiugă Vasile și a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, nu va putea fi realizat doar cu
mijloacele primăriei, de aceea vom încerca să atragem și alte instituții de la nivel județean și
național.
În fine, un ultim proiect de anvengură care necesită o implicare activă din partea
conducerii primăriei cât și timp și resurse, este realizarea acestei monografii a Heleșteniului. Ca
edil al acestei localități cred cu tărie că o localitate care nu are un trecut nu poate avea nici un
viitor. Cunoașterea faptelor istorice, a moștenirii culturale și spirituale a strămoșilor noștrii
reprezintă o datorie de onoare și un deziderat, cred eu, pentru locuitorii unui sat. A nu știi de
unde vii înseamnă, cel puțin în opinia mea, o neputință în a-ți putea construi propria identitate și
propriu-ți caracter. Dimpotrivă a-ți cunoaște strămoșii împreună cu moștenirea lor culturalspirituală e ceva care te însuflețește, îți dă fiori și te face să te simți cineva. Toate acestea sunt
cred motive suficiente care m-au determinat să depun toate eforturile pentru atragerea unor
cercetători de marcă din domeniul științelor sociale și a istorei pentru a realiza o monografie a
comunei mele natale. O monografie a comunei este nu numai importantă dar și necesară. Așa
cum am învățat din experiența scurtă a primului mandat de primar, proiectele economice sunt
9
Pagina 10
necesare pentru prezentul localității și dezvoltarea ei actuală. Însă, proiectele culturală au o viață
mult mai lungă și persistența lor în timp este remarcabilă.
10