Document
◉ MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a VII a
Fișierul original pe site-ul primăriei
PDF · 14,1 MB · modificat pe site: 08.12.2021
Pagina sursă
Cum citez acest document
Document, „◉ MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a VII a”, Comuna Ciortești, jud. Iași. Sursa: http://www.primariaciortesti.ro/doc/Monografia/MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a VII-a.pdf (arhivat pe acte-primarii.ro: https://acte-primarii.ro/iasi/ciortesti/72578-monografia-comunei-ciortesti-partea-a-vii-a, 07.11.2026)
Textul afișat a fost obținut prin recunoaștere automată (OCR) și poate conține greșeli. Documentul oficial este fișierul publicat de primărie.
Semnalează o problemă (text greșit, date personale, document scos de primărie)
Pagina 1
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Investiții recente
- Hortifruct SRL. În partea de est a satului Șerbești, în apropierea fostului
conac boieresc, investitorul Titu Horațiu construiește o hală pentru
procesat și ambalat fructe, obținute atât din producție proprie (din livada
pe care a plantat-o) cât și de la cetățenii satelor din jur. Plantația pomicolă
însumează peste 20 de ha și este alcătuită din cireși, vișini, zmeur, mur,
coacăz s.a. (informații: Titu Horațiu).
Investiția Hortifruct - Șerbești
110
Pagina 2
Capitolul VI
Aspecte
etnografice și
folclorice
Pagina 3
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
VI. 1. Datini, obiceiuri, legende
Colindatul și uratul sunt obiceiuri simbolice ancestrale moștenite din
generație în generație, de la tată la fiu, prin viu grai. În structura lor se găsesc urmele
unui fond arhaic, un bun liant care leagă spiritualitatea străveche de cea actuală.
Crăciun este o semidivinitate arhaică, înfățișat ca un strămoș de o vârstă
nedeterminată întâlnit atât în vremea geto-dacilor cât și în perioada răspândirii
creștinismului. Cuvântul Crăciun înseamnă Cel Creat și se referă la un zeu solar,
căruia dacii i se închinau la 21 decembrie, la solstițiul de iarnă. Moș Crăciun este legat
și de nașterea Mântuitorului Iisus, fiind cel care ne aduce bucurii și nu întâmplător în
ipostaza de îmbucurător al copiilor. Moș Crăciun poate aduce cadouri oricui are
puritate și stare de copil, indiferent de vârstă.
Colindatul cu Steaua de la Crăciun până la Bobotează, vestind nașterea lui
Iisus are analogii cu vechile osanale aduse lui Iisus.
Plugușorul sau cu uratul este o replică a unui vechi ritual de fertilitate
specifică muncilor agricole :... semne bune anul are; semne bune de belșug; trageți
brazda de sub plug…
Bucuria urăturii, legată de trecerea spre un An Nou reprezintă un moment
important al trecerii spre un nou început, este urmată de semănat.
S-a sculat mai an, bădica Traian,
Și-a încălecat pe-un cal învățat,
Cu șaua de aur și frâul de mătase,
Cât vița de groasă.
El pe cal a încălecat,
Peste câmpuri s-a uitat,
Să aleagă loc curat,
De arat și semănat.
…………………………
a) Bună seara ca ‘nserat
Noi cu plugul am plecat,
Pe la case ca și an,
Cum ne-o zis badea Traian.
b) Busuioc verde pe masă,
Rămâi gazda sănătoasă,
Ca plecăm la altă casă,
Unde-i fata mai frumoasă.
…………………………
La mulți ani cu sănătate,
Să vă dea Domnul de toate,
Mulți ani să trăiți
Mulți ani fericiți.
112
Pagina 4
Monografia comunei Ciortești
Semănatul are iarăși analogii agrare, fiind pus pe seama fertilității și fecundității
pământului, a Mamei Divine, care este însămânțată pentru a da rod bogat și sănătos..
Sănătate Anul Nou și la Anul cu sănătate… Se aruncă boabe de grâu, porumb, orez
pentru a rodi în casa celui semănat, toate bogățiile pământului care-i sunt absolut
necesare traiului de zi cu zi.
Jienii reprezintă un teatru de haiduci popular, alcătuit din: Anul Vechi, Anul Nou,
Jianul, Iubita Jianului, Muntenul I și Muntenul II, Turcul, Ciobanul, Haiducul I și
Haiducul II, Căpitanul și Vânătorul.
Prin sceneta jucată se urmărește punerea în valoare a trăsăturilor morale ale
omului din popor precum și setea de adevăr și dreptate:
Bună seara frați haiduci
De când stați voi la poteci,
N-ați văzut trecând pe aici
Vreun grec, ciocoi cu punga plină
Să mi-l puneți la hodină...
…………………………
Băga-ți mâna ’ntre pistoale
Și-o să dai de-o pungă mare
Voi de pungă ați și dat,
Eu de lanțuri am scăpat.
Jocul Caprei folosește măștile
zoomorfe în care sunt implicate diverse
personaje din lumea rurală (moșul, baba,
țiganul, negustorul, vânătorul, doctorul etc.),
toate reflectând în parte îmbinarea pragmatică
a cotidianului cu sacrul și participarea tuturor
categoriilor sociale la acest fenomen mistic.
Jocul Ursului. Ursul era asociat în
vechime cu puterea, era un simbol al libertății
și al măreției. Cel care stăpânea Ursul,
stăpânea conștiința sa mereu fugară, avea un autocontrol perfect asupra lucrurilor și
fenomenelor trecătoare. Chiar și puterea era iluzorie, dar aceasta îi dădea siguranță că
lumea este finită și că atotputernicia provine de la Divinitatea Supremă. Ursarii din
Pietriș umblau din sat în sat cu un urs, dresat, distrând oamenii prin dansul acestuia;
ultimii ursari au fost întâlniți în perioada interbelică.
Paparuda. Atunci când se abătea câte o secetă și animalele nu mai aveau ce
paște pe islaz, se ieșea cu icoanele Bisericii pe câmp, iar la trei zile mai târziu cu
paparuda. Paparuda era de obicei o femeie tânără goală, îmbrăcată cu boz. Circula pe
ulițele satului strigând cât o ținea gura: Dă Doamne să ploaie, dă Doamne să ploaie
….Când ajungea prin fața porții fiecărui sătean, acesta, auzind strigătele ei și ale
copiilor care se țineau scai din urmă, ieșeau la poartă cu găleata cu apă și o aruncau pe
paparudă, așa încât atât personajul cât și ceilalți participanți erau uzi leoarcă. Rareori
se întâmpla ca după o asemenea ceremonie să nu plouă.
Șezătoarea. Rolul șezătorilor este acela de a povesti și analiza evenimentele
trecute și prezente. Șezătoarea avea și scopuri practice: femeile și fetele torceau,
împleteau, scărmănau lâna, coseau, ajutau gazda, etc.
Șezătorile puteau avea loc într-un loc public (Cămin Cultural, Școală etc.) sau
acasă la o familie de oameni gospodari. Fetele aranjau șezătorile, invitau băieții,
stabileau casa unde avea să fie șezătoarea, aduceau lâna, acele de cusut, făceau gustări
etc.
Gazda gătea diverse bunătăți: porumb fiert, cucurigi, turte prăjite, s.a.
Flăcăii spuneau povești și ghicitori, care mai de care mai deocheate, creând
astfel voioșie și bună dispoziție uitându-se nevoile și greutățile traiului zilnic.
Claca i-a unit pe țărani în cele mai grele momente fiind de folos celui lipsit de
posibilități. Solidaritatea țărănească se manifestă și astăzi, mai ales la ridicarea unei
noi case, la construirea unei fântâni sau drum, la curățatul islazului sătesc, la
construcția unui pod, etc.
Când o familie era la necaz, erau ajutați de săteni, fără nici o obligație, dar la
rându-i trebuia, ca o îndatorire nescrisă să țină cont de cerințele altora.
113
Pagina 5
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Claca ca ajutor interuman se manifesta și cu ocazia unor petreceri: la nunți,
botezuri, aniversări, dar și în momente de grea încercare, înmormântări, la praznice
s.a.
În puținul timp liber avut la dispoziție țăranii se adunau în fața primăriei unde
discutau despre recoltă, prețuri, relația cu boierii. O altă bună parte din timp o
petreceau la cârciumă.
Femeile ieșeau la poartă, se așezau pe șanț sau organizau șezători unde
discutau probleme de familie (nunți, botezuri), casnice (modele pentru împletit și
țesut). Șezătorile erau o formă de socializare feminină unde fetele de măritat discutau
probleme de viață, cântau, pregăteau plăcinte, se puneau la curent cu noutățile din sat
și din lume. În perioada iernii, în mijlocul camerelor instalau războiul de țesut
(stativele) și țeseau covoare, lăicere, pânză necesară gospodăriei, zestre pentru fete.
Copii își petreceau cea mai mare a timpului vara cu animalele la păscut,
mergeau în grupuri la pădurea sau pe dealul, iar iarna la săniuș.
Mască antropomorfă
executată de artistul Ion Balan din Rotăria
Flăcăii și fetele de măritat participau la hora din sat organizată duminica, în
fiecare lună. Acestea erau anunțate mai întâi de sâmbăta seara prin interpretarea unor
melodii în zonele mai înalte ale satelor pentru ca muzica ce se auzea să dea de știre
asupra evenimentului de a doua zi. Pe muzica fanfarei dansau sârbe și bătute sub
privirile iscoditoare ale bătrânilor satului. Grupul flăcăilor și cel al fetelor concentrau
întreaga atenție, orice mișcare sau gest al fiecăruia fiind atent urmărit. Flăcăii dețineau
rolul principal, ei având obligația de a invita fetele la dans. Uneori, cu prilejul acestor
hore, între flăcăii din satele vecine se iveau certuri și bătăi cu privire la fetele din sat.
Viața la țară ține seama de sărbătorile din calendar, care erau organizate
conform muncilor agricole: plecarea și întoarcerea turmelor, semănatul, seceratul,
strânsul fânului, culesul viilor. Pe lângă obiceiurile legate de marile momente ale
114
Pagina 6
Monografia comunei Ciortești
vieții: nașterea, căsătoria, moartea mai sunt și toate celelalte legate de calendarul
creștin.
Sătenii au un puternic sentiment religios izvorât din credința că orice este de la
Dumnezeu, tot ce se întâmplă reprezentând voia Sa. Nu se concepea ca cineva să nu
se spovedească și împărtășească măcar o dată pe an. Prin taina spovedaniei
mărturisitorul recunoștea toate păcatele față de preot pentru a fi iertate. De mare
importanță pentru comunitate era sărbătoarea Paștelui. Sâmbătă seara, la slujba de
Înviere, creștinii mergeau la biserică. Gospodinele aduceau cu ele cozonac, pască, ouă
roșii, slănină. Îi această noapte, toți credincioșii, cu lumânările aprinse, în frunte cu
preotul, după slujbă ieșeau afară din biserică în cântări de laudă, înconjurând biserica
de trei ori. După Înviere, timp de 40 de zile, până la Înălțare, când este pomenirea
eroilor, sătenii se salută cu „Hristos a înviat!“ la care se răspunde prin „Adevărat a
înviat!“. Aceeași formulă este folosită și de copii care merg a doua zi pe la casele
oamenilor, cu traistele în gât, anunțând învierea Domnului. Aceștia primeau fructe,
ouă roșii și cozonac.
De Crăciun gospodarii tăiau
porcul din care nevestele pregăteau
chiștele, cârnați și tobă. Cu 2-3 zile
înainte de Crăciun copii mergeau pe la
casele oamenilor cu Steaua vestind marea
sărbătoare a Nașterii Domnului Iisus
Hristos.
Urma Ajunul Sfântului Vasile,
Anul Nou, când se mergea prin sat cu
colinde sau cu urături. Alte grupuri jucau
Capra, Ursul, Căluțul. În prima zi a
Anului Nou copii semănau cu grâu și
primeau colaci, bani, nuci. Grâul era apoi
strâns din urma celor ce semănau și
aruncat în ocolul animalelor pentru ca ele
să se înmulțească precum acesta.
La Bobotează se ridică la biserică
o cruce din gheață, mai ales când
temperatura scăzută permitea aceasta.
Formație de haiduci Sătenii merg la slujba efectuată de preot și
primesc aghiazmă.
La Florii este obiceiul de se a pune la poartă salcie iar în Duminica Mare, la 7
săptămâni după Paști, tei. De Sfântul Andrei, pe 30 noiembrie, se ung tocurile și
clanțele de la uși cu usturoi împotriva strigoilor. Se făcea de ursită pentru a se afla cu
cine aveau să se mărite fetele din sat.
La marile sărbători de peste an, biserica era numai cu bărbați îmbrăcați în
scurte și în cap cu căciuli, în timp ce femeile stăteau în jurul bisericii.
Atunci când satul era cuprins de o perioadă prea mare de timp de secetă se
scoteau icoanele din biserică. Alaiul, în frunte cu preotul și numeroșii săteni, în
special flăcăii, mergea pe șesurile și dealurile din jur, unde se rosteau rugăciuni.
(BUTNARU 2007, 100).
Hora satului. Cu ocazia unor sărbători religioase importante ale satului,
pentru a mai ieși din rutina zilnică, se organizau hore susținute de formațiile locale sau
din jur, precum Fanfara de la Cozmești, Duda, Pădureni, Pietriș.
Bătrânii satului stăteau pe margine și priveau jocul tinerilor. Cei mai curajoși
și îndemânatici își luau o domnișoară și se încingeau la dans până ce instrumentiștii
oboseau.
Hora este organizată pe un islaz sau în centrul satului, într-un loc unde să se
poată manifesta întreaga masă de oameni.
115
Pagina 7
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
VI. 2. Botezul
În vechime nașterea era asistată de o moașă a satului, astăzi aceasta este făcută
în spital la Iași. În caz de urgență fiecare dispensar comunal poate asigura gravidelor
condiții pentru ca pruncul să se nască sănătos și în siguranță.
Botezul reprezintă un moment important din viața unui copil (chiar dacă fără
voia lui) deoarece prin acest act el este inițiat în tainele sfinte ale creștinătății. Botezul
reprezintă o amprentă vie a spiritualității creștine prin care copilul este transpus în
lumea tainică a sacralității, în universul ancestral al Puterilor Cerești inspirate și
ghidate de Iisus Hristos.
El reprezentă primul pas spre dobândirea unei identități. Prin numele de botez,
nou-născutul intră în rândul creștinilor și obținea o identitate suficientă, cel puțin în
rândul familiei sale. De regulă, copilul este botezat de nașii care îi cununaseră și pe
părinți.
Botezul este oficiat de un preot hirotonit la Biserica din sat. Actul botezului
este realizat și cu ajutorul cristelniței, apei sfințite, candelelor și lumânărilor aprinse.
Moașa aduce copilul iar nașul și cu nașa cu lumânarea în mână merg spre biserică.
Preotul, după ce citește o moliftă specială, care implică crearea unei atmosfere
de exorcizare și inițiere, scufundă copilul de trei ori în cristelniță, după care îl dă
nașei. Tradiția creștină spune că, din acel moment copilul are un înger păzitor care-l
va însoți toată viața până în momentul trecerii în lumea de dincolo. După ce este șters
și înfășurat, preotul îi face mir-ungerea și-l închină la iconostas. Băieții sunt duși și în
altar și închinați în cele patru colțuri.
116
Pagina 8
Monografia comunei Ciortești
Cei care botează devin nașii copilului și cumătrii cu părinții acestuia, urmând
ca atunci când finul se însoară, ei să-l cunune.
Cumătria este organizată acasă la părinții copilului fiind invitați rudele și
prietenii apropiați.
Copilul este scăldat acasă de către nașă, mama și femeile adunate după un
ceremonial bine știut. În scăldătoare se pun: busuioc (să fie iubit), floare de bujor (să
fie frumos), dacă-i fată, se adaugă o pană de gâsca sau de găina(să fie ușoară), pâine,
zahăr, miere, lapte, bani, aghiazmă, fiecare constituindu-se ca un element al
complexului ritual de purificare.
Apoi, este scos și închinat la icoana Maicii Domnului (Protectoarea pruncilor).
Apa scăldătorii este aruncată la rădăcina unui copac tânăr, iar albia este pusă cu gura
în jos. Nașii primesc un colac cu un prosop în el. Urmează petrecerea.
După un timp, cumătrii se întâlnesc pentru a aduce colacii și pentru a-i tăia
unghiile și părul finuțului. Când crește, copilul își respectă nașii zicându-le: nanule și
nană.
VI. 3. Nunta
Un alt prag important al fiecăruia este ceremonia de căsătorie. Plecându-se de
la prietenie, după lungi… „căutări“, băiatul își găsește sufletul-perechea. Regulile
după care se ghidează fiecare „căutător“ nu sunt stricte ci sunt adoptate după moment,
loc și pereche.
Căsătoria în trecut era mai mult o „afacere“ a părinților decât a tinerilor.
Faptul că, cel puțin până la împroprietărirea țăranilor, locuitorii satelor nu aveau drept
de posesie asupra pământului pe care îl lucrau, ci doar unul de folosință - pământul nu
reprezenta o componentă a patrimoniului social - determină inexistența unei strategii
patrimoniale bazată pe împărțirea pământului, grăbind procesul de ieșire din
indiviziunea familiară. Ajuns la vârsta maturității tânărul este îndemnat chiar de
părinții săi să-și întemeieze o familie. El primește astfel un pământ al său, dobândește
un nou statut social, realizează alianțe matrimoniale cu alte grupuri familiale. Primul
pas spre căsătorie era pețitul: o cunoștință sau o rudă din partea băiatului, de regulă o
femeie, era trimisă la familia fetei pentru a-i aduce la cunoștință dorința de a lua pe
fată de soție. Pețitoarea prezenta care era situația materială a flăcăului. Părinții fetei își
exprimau punctul de vedere, iar dacă era pozitiv se aducea în discuție și zestrea fetei.
Se fixa o zi, de regulă duminica, când se întâlneau părinții fetei cu cei ai băiatului, la
fată acasă. Se purtau discuții cu privire la zestrea pe care o dădea socrul mic, până
când cădeau de acord.
117
Pagina 9
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Acesta era de fapt și momentul logodnei.
Căsătoria dintre doi tineri putea fi și
urmarea unei dragoste înfiripate între cei doi cu
prilejul horelor din sat ce se organizau aproape în
fiecare duminică. Băieții se însurau la vârste
cuprinse între 16 și 30 de ani, înainte sau după
efectuarea stagiului militar de 3 ani (în perioada
interbelică).
După o săptămână, cei doi tineri mergeau la
primărie pentru a-l anunța pe ofițerul stării civile
asupra hotărârii lor de a se căsători, cerându-i să
facă actele necesare. Ziua nunții era într-o
duminică, pentru că atunci era zi de sărbătoare și
de slujbă la biserică, atunci având loc și cununia
religioasă. Nunțile, organizate mai ales toamna,
durau, în funcție de starea materială a părinților,
până la trei zile, începând de vineri seara, când
venea fanfara la casa mirelui, și până marți
dimineața. Festivitățile începeau de sâmbătă seara
prin deschiderea lor de către fanfară (cele de la
Pietriș sau Cozmești).
Nunta era un eveniment pentru toți
locuitorii satului. Cu acest prilej socrii împrumutau
de la vecini mese, scaune, oale pentru a întinde
„masa mare", îmbelșugată, udată din plin cu vin.
Darul de nuntă se oferea în natură, în
funcție de gradul de rudenie: o vacă, un vițel,
câteva oi, câțiva saci cu grâu sau cu porumb, o Înv. Elena și Nicolae Chirilă
căruță, un plug, o grapă. Ideea de bază era de a-i
ajuta pe tinerii căsătoriți să prindă un „cheag", pentru a-și dezvolta căsătoria.
Divorțurile erau puține, la fel și viața în concubinaj. Dacă rămânea văduvă,
femeia nu se căsătorea decât în cazuri excepționale.
Primul copil apărea după primul an de la căsătorie. Apoi veneau ceilalți, la
intervale de unu sau doi ani. Erau familii care aveau și 12 copii, dar în general se
înregistrau 5-6. În primul an, tinerii căsătoriți continuau să meargă la hora din sat la
nunți și la botezuri, dar apoi se închideau tot mai mult în gospodăria lor și se limitau
la cercul de rude apropiate. Casa în care locuiau era o locuință monocelulară, de
suprafață sau semi-îngropată. (BUTNARU 2007, 92).
Astăzi multe din obiceiurile de altădată au fost uitate sau omise cu buna
știință. De exemplu sunt și cazuri când părinții unei părți nu sunt de acord și atunci „se
încing spiritele”. Mai rar „mireasa” este furata (cu acordul ei) dar pierde susținerea și
sprijinul material al părinților; în timp majoritatea și-au „reformulat” opțiunile și și-au
acceptat ginerele sau nora.
118
Pagina 10
Monografia comunei Ciortești
Când totul este gata tinerii merg la dispensarul medical de unde primesc
certificatul nupțial, pe care-l depun la ofițerul stării civile, anunțând hotărârea de a se
căsători oficial. După zece zile căsătoria se poate efectua.
Are loc căsătoria civila oficiata de primarul comunei în asistenta rudelor și a
prietenilor; apoi se merge spre casa pentru a „îmbrăca mireasa”. Sătenii sunt invitați la
nunta cu cel puțin o zi înainte de către vornicei și mire. Gătitul miresei se face de către
domnișoarele de onoare (voalul și coronița) și nașa. Mirele este gătit de cavalerii de
onoare. Fanfara intonează „cântecul miresei” și al zestrei.
După ceremonialul îmbrăcării miresei în fața oglinzii are loc dansul acesteia,
care este efectuat de un vornicel cu o sticla de vin în mâna în gâtul căreia se afla un
colac. Urmează un alt moment - iertăciunea. Cuvântul îi aparține vornicelului care
cere părinților să ierte greșelile copiilor, să-i binecuvânteze și să le ureze sănătate,
casă bună, belșug și copii frumoși. Un colac este tăiat în patru.
Mireasa, după ce își face cruce, așează colacul deasupra capului și pe bucăți le
aruncă în spate, în mijlocul nuntașilor; o parte este păstrată de mireasă pentru a
rămâne frumoasă ca în ziua nunții. La plecarea din casă, mirii sunt sfătuiți să pășească
pragul „cu dreptul” pentru a le merge bine în viața. Mireasa este însoțită de
domnișoarele de onoare, iar mirele de cavalerii de onoare. Pe drum toți sătenii de pe la
porți sunt cinstiți cu vin și sunt invitați la eveniment.
La biserică, tinerii se închină la icoane, se așează în fața altarului lângă masa
pregătită pentru oficierea căsătoriei, având în dreapta și în stânga nașii cu lumânările
în mână.
Ceremonialul cununiei religioase constă în lecturarea unor texte sacre din
Biblie de către preot, încoronarea, punerea verighetelor, încojurul mesei de trei ori în
sensul invers al acelor de ceasornic de către preot, miri, nași, degustarea anaforei
înmuiate în miere și a vinului, sărutare Sfintei Scripturi și predica preotului.
Se părăsește biserica cu lumânările aprinse în muzica fanfarei care intonează
marșul. La fiecare fântână copii pun în fața mirilor găleți cu apă, ca simbol al
bunăstării, armoniei și norocului. Mirele pune câte un ban în fiecare găleată, apoi le
răstoarnă cu piciorul. Soacra mare așteaptă mirii acasă. Ajungând acasă, aceasta le
înconjură gâtul cu un ștergar lung ca să fie uniți toată viața și îi trece pragul casei. Toți
invitații sunt poftiți la masa de cununie, iar în curte se încinge hora. Nuntașii sunt
întâmpinați cu marșul de intrare, iar mirii și nașii îi cinstesc cu sticle de vin. Pe o
farfurie mare se pune darul miresei. Seara are loc masa mare, iar spre dimineață se
închină găina nașului. Baba cu găina își primește bacșișul și este înlocuită de un
vornicel care strânge darurile.
Primii care închină sunt nașii, fiind urmați de socri și rudele apropiate. După
numărarea banilor, nașii înmânează banii mirilor, în prezența nuntașilor.
Următorul moment este dezgătirea miresei. Voalul și coronița îi sunt luate de
pe cap de nevestele tinere, pe care le înlocuiesc cu un batic, semn că a intrat în rândul
femeilor. Petrecerea continuă. Nașul este dus acasă pe grapă sau pe cal și petrecerea
continuă și la acesta.
119
Pagina 11
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Vestimentația miresei
Piesele vestimentare aparțin costumului popular de sărbătoare. În ceea ce
privește croiala și decorația, se respecta specificul zonei.
Cămașa, cea mai importanta piesa, trebuia să fie neapărat noua, simbol că se
începea "o alta viata". În vechime, cromatica decorației cămășii se realiza cu roșu -
simbol al vitalității maxime, al fecundității și al tinereții în plină ascensiune.
Confecționarea cămășii se realiza de către mireasa sau mama acesteia, „ca să nu i se
fure norocul“ sau „să nu i se facă de urât“, adică vrăji.
Rochia alba de astăzi reunește și înlocuiește toate complicatele sisteme de
asociere a diverselor piese tradiționale, eliminându-le cu întreaga lor valoare
simbolică.
Încălțămintea trebuia să fie nouă iar în unele zone se cumpăra de către mire.
Însemne specifice
Pieptănătura miresei se realizează de către nașă, în duminica nunții, în
prezența celor mai apropiate prietene. Din rațiuni de protecție magică bazată pe
prestigiul cifrelor impare, părul se împletea în trei, cinci sau șapte suite, și se lăsau ca
atare - cozi, ori se răsuceau în coc.
Găteala capului presupune aplicarea peste pieptănătura, în scop ritualic, a
plantelor și florilor naturale, a lânii colorate în roșu, a panglicilor și apoi aplicarea
unor țesături, coifuri din bani sau cunună, specifice diferitelor sate. Țesătura subțire
din bumbac este cusută ca o glugă cu un fir de busuioc în vârf și se pune peste capul
miresei. Beteala argintie semnifică strălucirea soarelui și, implicit, protecția
purtătoarei prin prestigiul simbolului solar. Voalul, apariție târzie, se încrețea cu fir
roșu.
Podoabele miresei sunt: cercei, inele, mărgele roșii și salba de aur sau argint
care ar trebui dăruită de mire în timpul nunții (pentru cei mai avuți). Mireasa poate
purta și perle.
Gesturi rituale
Înainte de a se îmbrăca, dimineața, mireasa se purifica prin îmbăiere în apa
neîncepută (adusă dintr-o sursă curgătoare, în condiții speciale: înainte de răsăritul
soarelui, o fecioara cară apă într-un ulcior, fără să verse din el vreun pic, pe muțește,
având grijă să nu îi iasă nimeni în cale).
Se puneau în sân elemente cu valoare augural - protectoare: usturoi, busuioc și
un ban de argint, ca mireasa să aibă noroc și să nu o poată deochea nimeni.
Încălțatul miresei se face de către un flăcău, iar în pantofi i pune câteva boabe
de grâu și chiar un ban, ca să aibă noroc de bucate și bani. Mireasa trebuia să pășească
peste prag cu piciorul drept; de asemenea, și urcarea în căruță și intrarea în Biserica,
tot cu piciorul drept trebuie să se facă.
Când mirele sosește la casa miresei, aceasta trebuie să îl privească printr-un
inel, în scopul de a-l „îngrădi“ pentru familie sau ca să nu sufere mireasa, la
bătrânețe, cu ochii. Daca la „Isaiia dănțuiește“ mireasa trage piciorul după ea, toate
120
Pagina 12
Monografia comunei Ciortești
prietenele sale se vor mărita în acel an sau dacă prind buchetul cu flori aruncat de
mireasă în spate sau din bucățile de colac. (Informații : un vornic anonim).
VI. 4. Înmormântarea
Cultul morților a fost și este respectat cu sfințenie de toți oamenii. În toate
siturile arheologice sunt descoperite schelete “împodobite” cu ocru, brățări, inele,
arme și unelte, silexuri, vase de ritual, monede, etc. Toate acestea reflectă credința vie
în “viața de dincolo”. Frica de moarte i-a determinat pe toți semenii și înaintașii
noștrii să cugete adânc asupra sensului și existenței vieții ca entități religioase, ghidate
de forța magnifică a lui Dumnezeu.
„Refugiul“ în eternitate este „orchestrat“ încă din timpul vieții prin măsurile pe
care și le ia fiecare. Toate acestea au menirea să-l protejeze, să-l ghideze și să-i
asigure o călătorie ușoară în lumile invizibile cerești. Trecerea spre cealaltă lume
poate fi lesne dacă din timpul vieții, viitorul “călător” urmează îndeaproape preceptele
creștine autentice. În viață nu există “întâmplare” totul e necesitate. Neputința noastră
în fața acestui “prag” numit “moarte” se datorează și atașamentul exagerat față de
perisabilitatea obiectelor din jur și a nerespectării întocmai a preceptelor morale
elementare.
În momentul apropierii “trecerii”, muribundului i se aprinde o lumânarea, -
lumina ca simbol al discernământului, al cunoașterii, al ajutorului ceresc. Înainte de
acest moment ultim, bolnavului i se face “sfânta taină a maslului și împărtășania”
pentru toate păcatele săvârșite în timpul vieții. La părăsirea trupului, sufletul ia forma
unui abur, vizibil uneori mai ales prin vibrațiile ondulate pe care le imprimă paharului
cu apă de la capul acestuia. Sunt multe mărturii în acest sens, dovadă incontestabilă a
existenței sufletului și a trecerii acestuia într-o altă dimensiune existențială, într-un alt
plan subtil, spiritual.
După „ieșirea“ sufletului, trupul este spălat, îmbrăcat în haine de sărbătoare și
așezat pe o masă în camera de curat. Apa de la scăldătoare se varsă la un copac, locul
se acoperă cu balia pentru a nu călca nimeni peste el. Picioarele se strâng și se leagă
cu o panglică de pânză numită „piedică“. Trupul trebuie așezat cu fața spre răsărit – ca
simbol al trecerii spre o altă lume. Mâinile i se pun pe piept, dreapta peste stânga. În
mâna dreaptă i se așează o cruce din ceară și peste cruce se lipește un ban pentru a
plăti vămile văzduhului, vămile de trecere spre lumea de dincolo. Trupul este acoperit
cu un giulgiu, dintr-o pânza albă, imaculată, ca simbol al podului de lumină spre
cealaltă lume.
121
Pagina 13
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Timp de trei zile se trag clopotele la biserică pentru a se vesti în această lume
că o ființă a părăsit planul fizic dar și pentru cealaltă lume care, după cum spune
tradiția, vestește venirea sufletului acolo. Vibrațiile fizice ale clopotului sunt acordate
pe o frecvență care le face posibilă translația acustică în altă dimensiune temporală și
existențială, vestind astfel apariția unui suflet în acel plan ancestral divin. La cap se
pune un sfeșnic de la biserică pentru a arde necontenit lumânări pe durate a trei zile și
două nopți.
Oglinzile și televizorul sunt acoperite. Se pregătesc lucrurile care vor fi date de
pomană; poduri, prosoape, pernă, cuvertură, lăicere, etc. Animalele de casă vor fi
legate sau alungate – pot fi asociate cu anumite entități negative. Deasupra uși, la casa
unde se află trupul neînsuflețit, se pune o pânză neagră.
Seara sătenii vin la priveghi, fiecare punând câte o lumânare pentru cel plecat
dintre ei, flori și cate un ban pentru trecerea vămilor sau ajutorul rudelor. Aici fiecare
deapănă clipele petrecute cu cel plecat, bocesc și sunt alături sufletește de rudele
acestuia. Din respect nimeni nu-l vorbește de rău. Cel neînsuflețit trebuie privegheat
tot timpul, lumânările să nu se stingă. Sufletul se află timp de 40 de zile în sfera
subtilă a pământului și abia după prăznuire el părăsește definitiv acest plan; la catolici
este asociat cu “Purgatoriul”. Preotul vine cu dascălul pentru a citi “stâlpii” –
Evangheliile celor patru apostoli; Matei, Luca, Ioan, Marcu. Îngropăciunea nu se face
într-o zi de luni pentru a nu pricinui moarte printre cei rămași în viață. La podoabele
care însoțesc sicriul sunt legate prosoape. Lucrurile care se dau de pomană se așează
înaintea defunctului, animalele sunt legate și ținute la îndemnă, sunt ornamentate
năsăliile, cu care va fi dus sicriul și pomenile, lumânările cu prosop pentru preot și
dascăl, cățuia cu cărbuni și tămâie. Înainte de a scoate trupul neînsuflețit din casă
preotul îl prohodește, iar după ieșire, pânza neagră - doliul – este luat de deasupra ușii
de la intrare. La poartă se citește prima evanghelie, după care se pune în mișcare
întregul cortegiu. La fiecare răscruce de drumuri sau fântână, cortegiul se oprește, nu
mai puțin de trei ori și numai mult de 12 ori, iar preotul citește la fiecare oprire din
Evanghelie. La fântână se dă de pomană o cană de vin, iar înaintea mortului se pune
un “pod” cu colac și lumânare și se aruncă bani pentru vămi. În biserică preotul
prohodește mortul, după care vorbește despre faptele din viața acestuia, despre rolul și
destinul omului în lume. Urmează “sărutarea cea din urmă”, prin care cei dragi își iau
rămas bun de la acesta. Ajunși la cimitir, sicriul este dus la groapă, unde preotul face o
slujbă specială, cei dragi rostesc câteva cuvinte în memoria celui dus, iar gropari cu
ajutorul unor frânghii sau pânză, coboară sicriul în groapă cu fața spre răsărit.
Preotul stropește în formă de cruce mortul cu apaos, iar rudele se spală pe
mâini cu acest vin. Se aruncă bani în groapă pentru plata locului, iar groparii fixează
capacul. Toți cei prezenți aruncă țărână peste sicriu zicând: “Dumnezeu să-l ierte”. La
groapă se dau de pomană peste groapă un cocoș și trei găini care se spune că merg
înaintea sufletului ghidându-l până la poarta Raiului. Sătenii sunt apoi așteptați la casa
defunctului cu masa pregătită. Se sfințește colacul și coliva și masa cu bucate, apoi se
mănâncă de sufletul mortului.
Pomenirea mortului se face la 3, 9, 20 și 40 de zile când se dă și pomul, la
jumătate de an, la un an, la 7 ani, sau la alte sărbătorii religioase când se pomenesc
morții. Pomenirea morților se face în zilele de hram a bisericilor și în fiecare duminică
se merge cu colivă la slujba de la biserică. Nouă sărbători la rând se dau prescuri la
biserică. Trei zile după înmormântare, dimineața, rudele cele mai apropiate merg la
mormânt, aprind lumânări și tămâiază locul și aprind toiagul care a fost lângă mort.
Dezgroparea se face la șapte ani și implică: slujba de pomenire, podoabele,
lumânări, pomeni, colivă, clopote, lucruri ce se dau de pomană, comandare pentru
săteni.
Aceste ritualuri efectuate cu ocazia înmormântărilor sau pomenirilor, sunt
moșteniri, păstrate cu sfințenie, modificate în parte, încă de la înaintașii noștrii getodaci care erau lăudați de părintele istoriei Herodot, pentru complexitatea și grija față
de „lumea de dincolo“.
122
Pagina 14
Monografia comunei Ciortești
VI. 5. Descântecele
În fiecare sat există câteva persoane care au „darul“ de a descânta. Ca să poți
primi acest dar trebuie să fii evlavios, bun la suflet, să ai o vârstă mai mică decât a
celui de la care primești și înveți.
Descântecele pot fi pentru bube, deochi, boli, etc. Practic puterea de a descânta
echivalează cu aceea de a exorciza, există mai multe grade de exorcism, cel în cauză
fiind de intensitate mică.
Pentru deochi și descântec trebuie apă neîncepută și cărbuni puși într-o cană.
Preparatul nefolosit este aruncat sau îngropat în grădină chiar de mâna celui vindecat.
În marea majoritate a cazurilor cei care vindecă prin descântec sunt femei –
natura receptivă feminină este mult mai aptă să primească aceste inițieri arhetipale ale
naturii înconjurătoare, fiind prin tipologia ei capabilă să preia din încărcătura
energetică malefică a celui descântat și să o transfere spre purificare unor medii oculte
subtile.
Descântec de bubă rea
Cum se ară,
Cum se seamănă,
Cum a încolțit,
Din vârf s-o uscat,
Și din rădăcină a secat.
Așa să sece buba lui….
…………………………
Nu plânge, că la Ileana ai alergat,
Cu sfredel te-oi sfredeli,
Cu miere te-oi unge,
Cu ceară te-oi tochi.
……………………
(Descântec cules de la Elena Sălăvăstru din satul Isaiia, preluat de la Maranda
Pintilie).
Sub o salcie înflorită
Stă o fată despletită,
Cu un ochi de apă și unul de foc.
Ochiul de apă scoate pe cel de foc.
Cel de foc scoate pe cel de apă.
Dă Doamne, ca fata să fie ferită de blesteme, de deochi și făcături,
Și să rămână curată și luminată ca Maica Domnului care a lăsat-o!
(Descântec cules de Ana Laura Dima din satul Moșna de la bunica ei Ana
Dima; din vol. Zorile, 1-2, 2005, p. .61).
123
Pagina 15
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Este de remarcat că uneori descântecele sunt diferite de la un sat la altul „câte
babe atâtea descântece“ sau „câte bordeie atâtea obiceie“. Aproape în toate
descântecele este folosită apa, care poate fi proaspătă adică neîncepută sau veche.
Cele mai renumite descântătoare au fost înzestrate nativ cu puterea de “a face”
sau de „a desface“, fiind considerate niște ființe deosebite printre muritori. Fiind
înzestrate și cu liberul arbitru, „încercate“ ori de cate ori își manifestau harul divin
puteau „trece“ foarte ușor „pragul“ de la divin la malefic.
Unele s-au abținut și au trăit în post și rugăciuni și au descântat doar pentru a
face bine semenilor, altele au alunecat ușor panta materialismului și a egoismului
luând mana vacilor altor semeni, „bătând pană la cioată“ până cel vrăjit părăsea planul
fizic. Au fost puține cazuri, când pe patul de moarte, acestea își mărturiseau aceste
păcate în mare secret pentru a fi iertate în lumea de dincolo.
În trecut, multe boli puteau fi vindecate doar prin rostirea unor incantații, prin
folosirea plantelor și a mineralelor de leac, a apei neîncepute de sorginte alchimică.
Descântătorii erau și sunt alchimiștii lumii în care trăim.
În descântece se folosește frecvent formula: „Descântecul de la mine, leacul de
la Dumnezeu“. Pe lângă apă se mai folosește: o cruce, busuioc, sămânță, păpădie,
făină, borș, țuică, ulei, cărbune, mătură, lingură, fier încins, etc. Descântătoarea
„exorcizează“omul de orice: de dragoste, de urât, de ceas rău, de prăpăd, de
singurătate, de nechibzuință, de pagubă, etc.
Puterea de a descânta este un dar de la Dumnezeu și pentru descântat nu se ia
niciodată bani. Cel care ia bani, obiecte, găini negre, nu lucrează cu Dumnezeu.
Descântecele mai pot fi de ursită, mană la vaci, bubă rea, udmă, furunc ce iese
sub braț, orbalț - durere de măsele și urechi, speriat, etc. (Informații: Merlan V.
Petrică).
În toate cazurile descântătoarele cer ajutor Maicii Domnului sau chiar lui Iisus
Hristos iar cel care face bine se consideră un releu al energiei lui Dumnezeu.
Unele descântece se fac înainte de răsăritul de soare sau după ce apune
soarele.
Se spune că, cel care face de ursită realizează acest ritual la un gard de nuiele,
în pădure la o cioată pe care o înconjură cu un cerc de fier și îi bate pene de lemn, iar
dacă se reușește să iasă sânge din cioată, acea persoana poate muri. Sunt cazuri când
descântătorul este mai puternic decât cel care „desface“ descântecul de ursită, astfel
încât victima nu mai poate fi salvată. Pentru a fi puternic, cel care vindecă trebuie să
țină post, să fie neprihănit și să se roage permanent la Dumnezeu.
Pentru descântecul de mană la vaci, vrăjitorul deține o statuetă de lemn care
simbolizează o vacă. Pentru a lua mana unei vaci, merge pe câmp și o mulge, laptele
este descântat, drept urmare vaca pierde „fructul“ care este transferat la vaca
vrăjitorului sau a altuia. Incantațiile pot fi făcute și pe câmp, acolo unde este vaca. Au
fost cazuri când vaca descântata a mers la poarta vrăjitorului și a mugit până când i-a
fost desfăcută vraja.
Decântătorii sau alchimiștii secolului nostru sunt din ce în ce mai rari sau chiar
au dispărut cu desăvârșire prin unele sate. Din informațiile noastre, astfel de
descântători s-ar mai găsi în unele sate mai izolate. Harul acesta ancestral este posibil
să se fi pierdut la multe persoane datorită egoismului, materialismului și în special al
ignoranței totale pe care o manifestă tineretul față de aceste manifestări oculte,
divinitorii, ale energiei Mamei Telurice care există cu sau fără voia noastră. Armonia
cu energia misterioasă a Naturii (ca emanație a Divinului Absolut), este o condiție
sine-qua-non a existenței noastre ca entități divine, ca ființe ale lui Dumnezeu.
Ignorarea acestor aspecte depărtează ființa umană de planul divin fapt care nu rămâne
fără consecințe.
Descântec de udmă
Udmă, nebună,
Încalecă pe-o drugă
Și te du la mare
Și bea apă cu sare,
Te suie pe un deal
Șezi la Soare
Și crapă ca o cicoare.
(PARTENE 2002, 303 - cules de la Ștefania Lemnaru din Ghermănești).
124
Pagina 16
Monografia comunei Ciortești
Descântec de orbalț
A ieșit omul negru - ponegru
Din casă neagră - poneagră
Și-a luat boi negri - ponegri
Și i-a înjugat la plugul negru - ponegru
S-a dus la câmpul negru - ponegru
Și-a dat brazdă neagră - poneagră
Și l-a săcerat cu seceri negre - ponegre
Și l-a strâns în clăi negre - ponegre
Și l-a treierat cu cai negri - ponegri
Și l-a dus la moară neagră - poneagră.
(Stănilești, 1905, cules de învățătorul Neculai Mocanu . MOCANU 1905,
apud PLUGARU 2007, 243).
Descântece cu apă neîncepută
„Apa neîncepută“ este apa care se ia înainte de răsăritul soarelui, dintr-o
fântâna, fără ca cineva să fi ajuns acolo. Se mergea la sursa de apă cu picioarele goale
târându-le prin iarba plină de rouă. Găleata cu care se ia apă să fie clătită de trei ori cu
aghiazmă sfințită la Bobotează. Este de preferat, pentru a fi mai cu leac, să se meargă
fără a se întâlni cu cineva. Nu trebuie să te întorci pe drumul pe care te-ai dus. Dacă te
întâlnești cu cineva nu trebuie să deschizi gura. Această apă este bună pentru deochi și
boli de minți tulburi.
Este folosită în leacuri de dragoste, luată când e lună plină – când umblă
zburătorii, ielele, imediat după miezul nopții. După „apă neîncepută“ trebuie să
meargă o fecioară sau un om curat, fără păcat. Cel ce merge după apă nu trebuie să
poarte un costum deochiat. Dacă apa este de la casa preotului trebuie să poarte
busuioc în sân. Este blestemat cel ce fură apă de la casele unde sunt fete de măritat
sau feciori de însurat.
Apa luată, nu se păstrează după apusul soarelui ci se aruncă la rădăcina
copacilor cu fruct.
Pentru boli ca hemoragia, diaree ori transpirația abundentă se bea apă „de
întâlnitură“, apă din locul unde se întâlnesc două izvoare, luată la răsăritul sau la
apusul soarelui.
Nu este permis ca la dus spre izvorul de apa să scoți o vorbă, nici să te uiți
înapoi.
Bătrânii satului mergeau la fântânile săpate în acel an, din care se putea lua
„apa neînceputa“. Apa era sfințită cu rugăciuni și mătănii. Cu cărbuni, „apă
neîncepută“ și descântece știute se vindecau și se vindecă o mulțime de boli
(UJEUCA 2002, p. 4).
Tehnica descântecului
1 se prepară o turtă de făină din grâu cu zahăr sau miere și puțină ceară;
2 se pune apoi un sfredel în foc până la înroșire, după care acesta se
introduce în apă neîncepută;
3 cu apa se spală rana și apoi se aplică turta pe bubă;
4 apa folosită se aruncă;
5 turta se ține la bubă până se răcește, apoi se aruncă la un câine;
6 cana se pune obligatoriu cu fața în jos.
Credințe și practici magice culese de la bătrâni, multe existând și în
prezent:
La construcția unei case, deasupra acesteia, pe scheletul care formează coama
acoperișului, meșterii făceau de o parte și de alta două cruci în jurul cărora se pune
busuioc și câte un ștergar cu bani.
La streașină casei sau grajdului rândunelele fac cuiburi ce nu trebuie stricate
de gospodar. Se spune că sunt aducătoare de noroc dacă se păstrează, în caz contrar
păsările vor da foc casei.
Când mirii sunt în fața altarului în timpul oficierii slujbei religioase cel care
vrea să conducă în casă trebuie să-l calce pe picior pe celălalt.
Copii nebotezați plâng deoarece cer botezul.
De Ziua Crucii, târâtoarele intră în pământ, altfel este semn de toamnă lungă.
125
Pagina 17
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Cocoșul ce cântă la ușă anunță musafiri.
Fetele nu mănâncă din oală pentru a nu le ploua la nuntă.
Fluieratul în casă face a pustiu.
126
Pagina 18
Monografia comunei Ciortești
Dacă la Ignat splina porcului se constată că este la început subțire și apoi se
îngroașă, înseamnă că iarna va fi la început ușoară și apoi se va înrăutăți și invers.
În seara Anului Nou sătenii făceau un calendar din ceapă. Se așezau în ordinea
lunilor 12 coji de ceapă în care se presăra sare. În cojile în care sarea nu s-a topit, în
acele luni corespunzătoare va fi secetă. În cojile în care va fi apă înseamnă că în acele
luni vor fi precipitații abundente.
În ziua de luni nu trebuia să dai nimic din casă, pentru a nu da toată
săptămâna, în schimb, trebuie să muncești, să fii bun, să primești bani, pentru că așa
vei fi toată săptămâna. În această zi nu se îngroapă morții.
Cucuveaua este pasărea care prevestește moartea.
Există descântece de călcat. Femeia care a născut gemeni poate vindeca
persoane care și-au scrântit piciorul sau mâna. Persoana bolnavă se așează cu partea
vătămată a corpului pe pragul de la ieșirea din casă, cu spatele în interior și fața spre
exterior. Femeia calcă pe locul bolnav de trei ori la ieșirea din casă.
Aruncarea cu apă sfințită prin gospodărie.
Omul era profund încredințat că faptele sale pot atrage nenorocirea asupra
gospodăriei sale, iar această credință îi influențează comportamentul.
A păși pragul cu piciorul stâng nu e bine, a îmbrăca o haină pe dos pentru a
avea noroc, a ieși cuiva cu căldarea goală înainte e semn rău, nu se lucrează în vie
timp de nouă joi după Paști, nu se lucrează de Sfinții Foca și Pălie etc. (BUTNARU
2007, 100-101).
Fanfara de la Pietriș la hram la Ciortești
VI. 6. Arta populară. Țesutul
Dovezi despre acest meșteșug milenar le găsim în săpăturile arheologice
efectuate în zonă, prin acele greutăți din lut ars de la așa zisele războaie de țesut,
fusoiolele (greutăți ale fusului). Pe unele bucăți de chirpic descoperite în incinta unor
locuințe s-au descoperit amprente de țesături.
Astăzi, tehnica de lucru a gospodinelor satelor este la fel de asemănătoare cu
cea de acum câteva sute de ani : stativele-scheletul din lemn; sulurile; vătalele care
fixează spata; ițele ținute în poziție verticală de către scripeți; slobozitorul; tălpicile
care sunt manevrate cu abilitate pentru a diversifica modelul țesăturii, suveica cu țevi
din stuf, cu ață sau alte materiale, pentru bătătura; letca-rotitoarea prin care se pune pe
țevi, ață, ș.a.
Ornamentele sunt realizate în tehnica înnăditului și țesutului în două ițe, în
patru ițe și în ozoare. Ștergarele sunt decorate la capete cu vrâste ridicate cu speteaza,
cu bumbac galben vopsit sau cu arnici roșu și negru. Acestea, ca și fețele de masă sau
127
Pagina 19
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
prostirile de pat sunt împodobite cu diferite cusături în aceeași cromatică tradițională
de roșu și negru.
Predomină ornamentul vegetal, zoomorf și antropomorf, fete și copaci, păuni
și vrăbiuțe, hulubi și cocoșei, flori de câmp și romburile.
Ștergarele erau brodate cu motive vegetale (frunza viței-de-vie, struguri,
arțarul, ghinda, trandafirii), aviforme (păuni, cocoși, gâște), zoomorfe (calul),
antropomorfe (fete și bărbați), astrale. Capetele ștergarelor erau tivite cu găurele sau
cusături în zigzag. Aceleași, modele se întâlneau și pe fețele de masă, prostiri. Fețele
de pernă prezintă decoruri având ca motive centrale păsări, fete, ramuri cu flori sau
flori în ghiveci, ca variantă a pomului vieții. Prostirile erau din pânză de casă, cu
marginile împodobite cu benzi late de dantelă țărănească. Piesele cele mai
impunătoare erau scoarțele, covoarele sau lăicerele, cu modele geometrice, vegetale,
zoomorfe, distingându-se printr-un rafinament în îmbinarea culorilor.
Mobilierul era adaptat nevoilor curente, fiind simplu și având un rol strict
funcțional: unul sau două paturi, așezate adesea pe patru pari bătuți în pământ, peste
care se făcea un pod din scânduri. Apoi se puneau paie pentru a fi mai moale iar
deasupra așezau așternutul, făcut din in, cânepă sau lână (mindir), alteori rogojini în
loc de țolice. La capătul patului erau cele 2-3 perne, umplute cu puf, lână sau paie și
plapuma (umplută cu lână). Vasele mari se țineau pe sobă sau pe pereții din camera ce
juca rol și de bucătărie. Inventarul cuprindea ceaune, oale pentru lapte, străchini de
lut, linguri de lemn, făcălețul. Lângă geam era așezată masa, dreptunghiulară sau
rotundă, iar sub ea se găseau scaunele.
În camera „de curat“ era lada de zestre, primită de nevastă, dar și cea (cele)
destinate fiicelor ce se apropiau de vârsta de măritat. Această ladă, mândria familiei,
era, de regulă, sculptată sau pictată. Aici se așezau obiectele de preț: costumul
național, fețele de pernă și de plapumă (ogheal), lăicerele, prosoapele și cămășile,
opincile noi, iar în timpurile mai apropiate de zilele noastre, pantofii. La perete erau
patul, acoperit cu covoare țesute în casă, cu războiul de țesut, pernele pentru zestre.
Spre geam, era masa, acoperită cu o față de masă din in sau borangic, alături
de câteva scaune destinate musafirilor. Această cameră era folosită în cazuri
deosebite. Aici era primit preotul de Paști, Crăciun sau Bobotează, sau la alte
momente speciale (botez, nuntă, înmormântare). În toate camerele pe peretele dinspre
răsărit se găseau icoane (BUTNARU 2007, 93-94).
Țesăturile tradiționale folosite la acoperirea patului sau laițele se țeseau din
128
Pagina 20
Monografia comunei Ciortești
lâna în culoare naturală, în special alb cu negru, în patru ițe, cu vrâste urzite și țesute,
oblonașe sau pătrățele. Macaturile actuale sunt în două ițe și șase scripeți sau în două
ițe și foiri de la 9 la 100. Aceste macaturi sunt de lână și bumbac fiind denumite și
cuverturi, au aceeași funcție utilitară.
Lăicerele și scoarțele împodobesc interioarele țărănești din aceste sate. Cele
mai simple ornamente de lăicere sunt vrâstele și scaunele denumite genuțe și paduri.
Coloritul vegetal, de o mare valoare artistică, a fost înlocuit în prezent cu cel chimic,
care se caracterizează printr-o gama cromatică bogată, dominând culorile vii.
Scoarțele bătrânești vopsite sunt decorate cu motive alese predominând
ornamentul geometric denumit și național. Cele mai semnificative motive sunt:
pomișori, trandafiri, coronițe, cocoșei, corbi și cel mai întâlnit este pomul vieții.
367) Scoarțele bătrânești sunt lipsite de chenare spre deosebire de cele
actuale care evoluează spre un decor încărcat, cu chenar pe margine.
Traistele de lână în două ițe sau traista țesută cu vrâste ridicate cu spetează,
sunt piese de port întâlnite arareori în comună.
Sacii și țoalele din cânepă sunt nelipsite din inventarul unei gospodării. Aceste
țesături erau pregătite ca zestre pentru fete sau se păstrau pentru ritualul
înmormântării.
În trecut se folosea ca materie primă cânepa, inul pentru borangic. Astăzi se
folosesc lâna, bumbacul și cârpele. Cânepa era cultivată, apoi smulsă din pământ,
legată în mănunchiuri, uscată, scuturată de frunze și pusă la topit în apă.
Mănunchiurile erau spălate în pârâuri, puse la uscat, făcute grămezi în picioare. Urma
separarea fibrei de cânepă cu ajutorul meliței fiind trasă printr-un instrument numit
raghilă, se făceau fuioare și apoi era toarsă.
La pregătirea firului de urzeală se folosea un instrumentar adecvat: pieptenii,
rășchitorul, urzitoarea, vârtelnița cu fofelnițe.
Culoarea aței de bătut sau a lâni era extrasă din scoarța unor copaci (arin, nuc,
mesteacăn, arțar, etc.).
În gospodăriile țărănești încă mai persista până mai ieri ideea de zestre lăsată
atât fetelor de măritat cât și pentru trecerea în lumea de dincolo.
Astăzi gospodarii preferă să meargă la bazar și să cumpere carpete, mochete,
etc., în detrimentul tradiției autentice. Fetele tinere nu mai știu măcar să toarcă,
darămite să mai țese. Tradiționalul a fost înlocuit cu modernismul exportat (marfă de
la chinezi, turci), ieftină și de proastă calitate.
Singurele elemente de artă populară, care se mai păstrează ici și colo, sunt
benzile brodate, căciuli din piele de miel sau ied tăbăcite și cojoace.
Femeile și fetele coseau haine, năframe, ștergare cu ață, mărgele și fluturi.
Costumele se îmbrăcau, de regulă, la sărbători, dar când se uzau, erau purtate și în
zilele de lucru. În viața de zi cu zi femeile se îmbrăcau cu fuste iar bărbații cu
pantaloni din materiale țesute în casă, cămăși de in sau cânepă. Pentru cămăși se
cumpărau materiale și de la Huși. Atât în zile de sărbătoare cât și în cele de lucru, atât
129
Pagina 21
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
bărbații cât și femeile erau acoperite pe cap cu căciuli din blană de miel sau cu
baticuri sau broboade (bariz de casă). În perioada interbelică și-a făcut simțită
prezența și influența de la oraș. Opinca, prinsă cu nojițe, era folosită pe post de
încălțăminte, iar în loc de ciorapi se întrebuința o pânză ce înfășură piciorul. Se mai
foloseau și papuci din cânepă sau din lână.
Opincile din piele de porc se mai purtau prin anii `70, iar astăzi le mai vedem
pe la unii ciobani de pe Valea Crasnei sau de pe culmea Lohanului.
Prin lada de zestre găsim ca relicve, îmbrăcăminte tradițională păstrată ca
moștenire de la generațiile trecute: ie, fote, bonzi, cămăși de noapte, cojoacele, etc.
Costumul popular
Bărbații purtau cămăși din pânză de fuior de cânepă, apoi de in și bumbac, cu
mâneci largi, cusute cu flori. În componența costumului mai intrau: ițari, cămașă
lungă, chimir, opinci din piele de porc, colțuni, boandă, cojoc din blană de oaie,
suman.
Femeile purtau cămăși de in, apoi din bumbac, cusute cu flori la poale, la
mâneci și la gât, polcuțe, fuste de lână, baticuri, basmale, barize, șaluri, flanele de
lână, boandă, cojoc, opinci, ghete, ciuboțele, catrință, jupă, ii brodate la gât etc.
(PARTENE 2002, 309-310).
Premierea cuplurilor ce au depășit 50 de ani de căsătorie
de către primarul Gh. Gurzun
130
Pagina 22
Capitolul VII
Aspecte culturale