Document

◉ MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a V a

Tip
Document
Pe site-ul primăriei
◉ MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a V-a.pdf
Emitent
Comuna Ciortești, jud. Iași
Pagini
18
Pagina sursă
Cum citez acest document

Document, „◉ MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a V a”, Comuna Ciortești, jud. Iași. Sursa: http://www.primariaciortesti.ro/doc/Monografia/MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a V-a.pdf (arhivat pe acte-primarii.ro: https://acte-primarii.ro/iasi/ciortesti/72576-monografia-comunei-ciortesti-partea-a-v-a, 07.11.2026)

Fișier creat
04.07.2016
Arhivat
07.11.2026

Semnalează o problemă (text greșit, date personale, document scos de primărie)

Pagina 1

Monografia comunei Ciortești existau 352 de vite, 60 de cai, 1200 de oi, 20 de capre și 130 de porci. Sătenii aveau 60 de pluguri, 80 de care cu boi și 12 căruțe cu cai și 120 de stupid cu albine.(Lahovarii, Brătianu, Tocilescu, II, 1899, p. 434). Satul Coropceni dispunea la 1899 de 4 cârciume, 285 de vite, 25 de cai, 500 de oi, 3 capre, 39 de porci, 32 de pluguri, 42 de care cu boi, 9 căruțe cu cai și 80 de stupi de albine. (Lahovarii, Brătianu, Tocilescu, II, 1899, p. 665). Satul Deleni cu o populație de 63 de familii avea 2 cârciumi, 197 de vite, 20 de cai, 500 de oi, 2 bivoli, 10 capre și 50 de porci. Sătenii mai disppuneau de 26 de pluguri, care cu boi și 4 căruțe cu cai. (Lahovarii, Brătianu, Tocilescu, III, 1900, p. 457). Satul Șerbești cu 457 de suflete avea o făbricuță de spirt, o moară cu aburi, 3 cârciume, 15 pluguri, 30 de care cu boi, 9 căruțe cu cai, 157 de vite, 46 de cai, 400 oi, 10 capre, 45 de porci și 250 de stupid cu albine. (Lahovarii, Brătianu, Tocilescu, V, 1903, p. 564). Casele În marea majoritate a caselor camerele nu aveau podele de scândură ci lut lipit. O atenție deosebită se acorda plafonului, făcut din scândură, peste care se aplica un strat de lut, pentru a menține căldura, dar și pentru că podul casei juca și rol de hambar. Iluminatul locuințelor se făcea cu lampa alimentată cu gaz, lumânări sau lampioane, acestea din urmă fiind folosite și la carul cu boi în deplasările pe timpul nopții. După 1918 camerele au devenit mai luminoase deoarece tradiționala piele de burduf care se punea în ferestre a fost înlocuită cu geamul din sticlă. Încălzirea camerelor se făcea cu lemne, cocenii de porumb, paie. Soba se încălzea în timpul zilei ajungând seara la temperaturi foarte înalte dar în cursul nopții se răcea, astfel că dimineața temperatura scădea iar geamurile aveau flori de gheață. În jurul casei se concentrează gospodăria, cea care reprezenta adevărata avere a sătenilor. În curtea gospodăriei erau grajdul cu vite, cotețele pentru porci și păsări, coșerul pentru cereale, hambarul, beciul (zâmnic) pentru păstrat murături și legume în timpul iernii. Toate acareturile erau înconjurate de un gard de nuiele sau de scânduri, după posibilitățile fiecărui gospodar, încheindu-se cu o poartă mare și una mică. În grădină erau câteva straturi de legume și câțiva pomi. Pe măsură ce feciorii creșteau și le venea vremea căsătoriei, plecau din casa părintească. Tatăl îi înzestra cu un lot de pământ, atunci când aceștia erau proprietari pe el, și împreună cu ceilalți membri de familie, îi ajuta să-și construiască o casă nouă, să-și întemeieze o gospodărie. Fetele primeau și ele pământ, dacă familia din care proveneau era înstărită. Zestrea consta în lucruri, iar lada de zestre era nelipsită. Ele intrau în familia soțului iar băieții își făceau casă în alt loc, uneori chiar foarte departe, atunci când satul trebuia să se extindă. Până nu demult în satul românesc era de neînchipuit ca un băiat să se însoare înainte de a avea casa lui, cu excepția ultimului născut, mezinul, care rămânea în casa părintească pentru a le fi acestora sprijin la bătrânețe. El și soția lui preluau gospodăria părintească și îi țineau pe aceștia pe lângă ei, până la moarte, se îngrijeau să facă toate cele necesare pentru o înmormântare precum și pomenirile care, la creștinii ortodocși au o mare importanță. (BUTNARU 2007, 94). Conacul de pe Crasna Moșia boierească a lui Pavel și Ionel Michiu, aflată pe valea Crasnei, avea de jur împrejur livezi o varietate mare de specii, vie nobilă: 2 ha vie în fața curții 4 ha ,,Între Cier” + 1,5 ha livadă nuci Iaz (3 ha) pe Crasna, din mal în mal. În capătul Iazului din aval, spre Dolhești, exista o moară pusă în mișcare de forța apei, la care veneau sătenii din satele dimprejur, care a funcționat până la sfârșitul războiului. Conacul dispunea de o baie, beci din cărămidă, parc dendrologic boieresc. În fața și spatele conacului existau 2 fântâni arteziene. Ion si Tinca Michiu. 79

Pagina 2

Vicu Merlan, Maricica Grigoriu Ion Michiu a murit de ,,bubă rea” fiind operat la Huși. După moartea sa doamna Dita (Tinca) a adus 12 basarabeni, care fuseseră luați prizonieri în timpul ofensivei din 1941, fiind puși să muncească la treburile câmpului, până în 1944 când rușii se apropiau de Prut. După eliberare, basarabenii au fost înregimentați de armata rusă, însă când Frontul a ajuns pe Crasna, aceștia au trecut pe la doamna Dita Michiu sărutându-i mâna, ca semn de respect pentru bunavoința dată în timpul prizonieratului (Informații: Răileanu Aurel). Boierul Michiu deținea peste o sută de ha de pământ pe toată valea Crasnei, de la hotarul Dolheștiului până în dealul Covasnei, la izvoarele Crasnei. Conacul și terenul din jur, era arendat prin anii 50, de administratorul Roman (din Coropceni). După venirea la putere a comuniștilor, localul va funcționa ca școală la etaj între anii 1950-1955, sub coordonarea învățătorului Scopos Emil, deoarece școala din Rotăria funcționase o vreme în casele sătenilor. Ocupațiile sătenilor Cea mai mare parte a locuitorilor satelor erau agricultori. Lucrau pentru folosul propriu, dar și pentru boieri, în schimbul unor bani sau produse agricole. În sate mai erau diverși meșteșugari: fierari, dulgheri, rotari, dogari, croitori, uneori frizeri, care practicau meseriile respective după ce se întorceau de la munca ogorului. Aratul se făcea cu boi înjugați la pluguri din lemn - chiar după 1850 statisticile arată că peste un sfert din plugurile țăranilor erau din lemn, abia după sfârșitul secolului XIX fiind predominant din fier. Când se făceau defrișări țăranii se asociau ca să poată pune la jug două sau mai multe perechi de boi. Discuiau cu boruna, o platformă formată din nuiele împletite trasă de cai sau boi, și semănau cu mâna, după care, în cazul porumbului, plantele prea dese erau rărite. Exista un ciclu de producție: semănat, prășit, secerat, cosit, recoltat, în lunile martie-noiembrie, după care veneau trei luni de relativă odihnă. Condițiile de muncă erau grele, lucrările agricole cerând țăranilor un mare efort fizic. Aceștia - obișnuiți cu munca - nu-și puteau pune problema de a se odihni atunci când muncile agricole erau în toi. La aceste activități era antrenată întreaga familie, inclusiv copii de 9-12 ani. Potrivit tradiției, țăranii se trezeau „cu noaptea-n cap“ pentru a ajunge pe ogor atunci când se făcea ziuă. Femeia se trezea pe la ora trei pentru a pregăti mâncarea pe care o punea în coș sau traistă, iar când „se lumina de ziuă“ porneau spre ogor. Acolo luau masa de dimineață când soarele se ridica „de o suliță pe cer“ iar masa de prânz cam pe la ora unu. Când soarele ajungea „la toacă“, familia se întorcea în sat, unde fiecare avea de rezolvat treburile gospodărești. Culturile cele mai răspândite erau cele de grâu și porumb (popușoi). Făina de porumb (mălaiul), înlocuise treptat în secolul XVIII-XIX făina de mei (numită tot mălai). Când țăranii au cunoscut porumbul avantajele acestuia s-au impus. Randamentul era superior, grăunțele măcinate aveau un gust foarte apropiat de cel al făinii de mei, dar mai plăcut și asigura nevoile casei, oamenilor și animalelor. Cocenii erau folosiți ca hrană pentru vite iar strujenii pentru aprins focul. (BUTNARU 2007, 96). Grâul era recoltat cu seceri. Se pregătea o arie rotundă în mijlocul căreia se bătea un par. Paiele se luau treptat de pe arie rămânând boabele de grâu amestecate cu pleavă și paie sfărmate. Acestea erau apoi vânturate cu morișca. După primul război mondial a fost introdusă batoza, pentru transportarea căreia erau folosite mai multe perechi de boi. Aceasta era construită din lemn. Roțile din interiorul ei, cu rol în a zdrobi spicele, erau puse în mișcare de o mașină cu aburi, prin intermediul unor curele. Pentru încălzirea cazanului erau puse pe foc paie. Dar și acum țăranii mergeau cu grâul la batoză abia după ce își terminase seceratul boierul. Urma operațiunea greoaie a măcinatului grâului sau a porumbului. Morile pe apă funcționau prin forța pâraielor care se umflau doar în cazul unor ploi abundente. Sătenii au fost nevoiți să-și construiască mori de vânt, dar și acestea funcționau doar atunci când vântul era foarte puternic (Dealul Morilor). Așa se face că baza în măcinarea acestor produse agricole o reprezenta râșnița. Aceasta era formată dintr-o 80

Pagina 3

Monografia comunei Ciortești piatră mare de moară, cu un diametru de 70-80 cm, ce rula pe o suprafață netedă, delimitată cu o tablă. La mijloc avea o gaură prin care se introduceau semințele, iar prin rotirea acesteia, produsul măcinat era evacuat printr-un alt orificiu dispus la marginea râșniței. Tot pentru a zdrobi aceste semințe se folosea și piua, un dispozitiv dintr-un butuc găurit pe interior, cu o înălțime de aproximativ 80 cm, în care se introducea grâul sau porumbul și se zdrobea prin lovire cu „maiul“. Existau și suprafețe întinse de viță-de-vie cu mai multe loturi de vie, pe araci, aparținând sătenilor sau boierilor, unde sătenii aveau construite crame puțin adâncite în pământ și fără ferestre, dar cu răsuflătoare și prevăzute cu încuietori, unde își păstrau vinul în poloboace. (BUTNARU 2007, 97). Țăranii care nu își puteau asigura o existență independentă în sat se angajau calfe la negustori sau meșteșugari ori se ocupau la orașe cu agricultura. Hrana Până la începutul secolului XX hrana țăranilor a fost în general deficitară pentru ca după aceea să se îmbunătățească. Alimentele erau păstrate în pod sau în beciuri, iar produsul de bază era porumbul. Mămăliga se consuma în fiecare zi la toate felurile de mâncare, chiar cu legume verzi și murate sau cu fructe. Banița de popușoi ajunsese în perioada interbelică la 6 lei. Rar erau cumpărate alimente de la oraș. Uleiul se producea în sat, unde existau prese pentru sămânța de floarea-soarelui, dovleac sau cânepă. Laptele era procurat de la vacile sau oile proprii. Iarna, timp de 2-3 luni, era destulă carne de la porcul tăiat la Ignat, de Crăciun în schimb vara, când munca era în toi, se consumau ciorbe (borș) din ștevie, lobodă, varză, fasole, foarte puțin consistente din punct de vedere caloric. Acestea erau consumate cu predilecție în perioadele de post, având în vedere că țăranul român, religios, le ținea pe toate, chiar dacă însumau mai mult de jumătate din zilele unui an. Cu excepția celor două mari posturi dintr-un an, înainte de Crăciun și de Paști, mai erau ținute și zilele de miercuri și vineri, apoi două săptămâni înainte de sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, de Sfinții Petru și Pavel etc. Deși creșteau păsări, țăranii consumau foarte puțină carne de găină, în familiile înstărite se tăia o pasăre la sfârșit de săptămână (sâmbăta) din care se mânca mai multe zile. De regulă, păsările erau vândute la oraș pentru a se procura banii necesari pentru impozite, diverse cheltuieli (petrol lampant). Servirea mesei se făcea cu un anumit ceremonial în jurul unei mese rotunde. Tatăl rostea o rugăciune, după care fiecare servea cu lingura de lemn, iar mai târziu de metal, din vasul așezat în mijloc. La încheierea mesei se spunea iar o rugăciune, după care bărbații se retrăgeau pentru odihnă. Soția și fetele strângeau masa, dădeau resturile la câini iar mămăliga la păsări. Vara, la câmp, masa se servea pe un ștergar de in sau cânepă, așezat direct pe pământ, la umbra carului. După masă se lua o mică pauză pentru „a se așeza mâncarea“, apoi reîncepeau munca. (BUTNARU 2007, 95). Lucratul pământului Răzeșii își munceau pământul cu brațele și animalele lor, modalitate care a căpătat un caracter de masă după împroprietărirea din 1921. Acei care, din diferite cauze nu-și puteau lucra singuri pământul, fie că aveau alte activități, fie că starea fizică nu le permitea ori aveau pământ mai mult și nu dovedeau să-l lucreze, dădeau pământul în arendă. Aceasta însemnă încredințarea unei bucăți de pământ spre a fi lucrată, urmând ca la strângerea recoltei, proprietarul funciar să primească o parte din producția obținută. O altă modalitate era aceea de a lucra pământul cu oameni plătiți, cu ziua, cu luna sau după cum se înțelegeau părțile, în funcție de fiecare caz în parte. Dijma se mai numea „în parte“ și consta într-o înțelegere verbală între proprietarul terenului și persoana care urma să-l lucreze. Înțelegerea era făcuta pe durata culturii. De exemplu, la culturile de grâu, persoana care urma să lucreze pământul primea terenul după ce de pe el se recolta porumbul și îl ținea până în anul următor, când se recolta grâul. La fel se proceda și pentru alte culturi. În afară de pământ, proprietarul dădea sămânța, tot el plătea toate impozitele către stat aferente terenului și producției. Persoana care lua terenul venea cu brațele, animalele de tracțiune, car sau căruță, plug și celelalte unelte agricole necesare. După recoltare, producția se împărțea în două, una pentru proprietar și alta pentru cel care a lucrat pământul. Partea acestuia era adusă acasă de către persoana care a lucrat pământul. 81

Pagina 4

Vicu Merlan, Maricica Grigoriu Aratul cu calul Munca agricolă era istovitoare, fiind efectuată numai cu forța fizică a oamenilor și a animalelor. Cele două munci principale ale câmpului, prășitul și seceratul, erau și cele mai grele. Seceratul trebuia continuat cu strângerea mănunchiurilor de păioase, iar grămezile mai mari, cât cuprinzi cu brațele, făcute din cereale secerate, se așezau pe legători. Cele mai bune erau cele de ovăz, aveau paiul mai moale, smuls cu rădăcină din pământ, dimineața pe rouă, ca să țină la legat. Se puneau două mănunchiuri cu capetele cu spice unul peste celălalt cruciș, se întorcea capătul scurt cu spice al mănunchiului de dedesubt peste cel de deasupra și se băga între cele două mănunchiuri. Se întorcea și al doilea mănunchi peste primul, se strângeau apoi amândouă. Dacă vremea era după ploaie, snopul se punea în picioare, cu spicele în sus. După terminarea legatului, care de obicei se făcea spre seara, când soarele se domolea, se strângeau snopii în clăi sau în picioare. Claia era formată din două jumătăți, în fiecare jumătate punându-se câte 13 sau 15 snopi. Snopii nu se puneau oricum, ci exista o regulă strictă în construirea jumătății de claie. Dacă terenul era în pantă, primul snop la pământ se punea cu spicele către piciorul pantei pentru ca apa, în caz de ploaie, să se scurgă la vale. Al doilea snop se așeza cu rădăcina spre piciorul pantei, în linie dreaptă cu primul snop și cu spicele peste spicele primului snop. Claia astfel clădită putea rezista fără pierderi la vreme de ploaie. Piciorul era făcut în același fel, doar însă din cinci snopi. După terminarea seceratului se împărțea pe ogor producția între proprietari și cei care luaseră în parte terenul și se începea căratul snopilor la arie. Snopii erau aduși la arie cu carul cu țepușe verticale, fixate în barele orizontale de lemn care formau un cadru ce se sprijinea pe partea superioară a loitrelor carului. Țepușele aveau rolul de a ține bine primul rând de snopi așezați pe bare. La Arie snopii se așezau în șure, așa fiind numite strânsura snopilor la un loc. Aceasta era o operațiune deosebită, asemănătoare cu cea a clădirii clăilor. 82

Pagina 5

Monografia comunei Ciortești Urma apoi pregătirea operațiunii de treierat. Aria era locul unde treieratul avea loc, unde boabele de grâu erau separate de paie. Această operație se făcea punând snopii de grâu, orz sau ovăz într-o anumită ordine, pe o suprafață orizontală de teren, pregătită într-un anumit fel. Peste snopii astfel așezați erau purtați caii care, prin călcatul cu copitele și prin greutatea lor făceau ca boabele să se separe din spic. Terenul era circular, cu un diametru cam de 15 m În mijlocul ariei se planta un par înalt cam de 1,7 m și cu un diametru de 10 cm. De par se lega un capăt al unei frânghii, lungă cât jumătate din diametrul terenului circular. Se aduceau doi cai fără potcoave, legați între ei. De gâtul unuia dintre cai se lega capătul liber al frânghiei, după care începea alergarea cailor în jurul parului, pentru a bătuci bine și uniform tot terenul din jur. Dacă vremea se arata uscată, fără ploaie, se stropea și mătura întreaga arie și se pregătea începutul treieratului. De dimineață se aruncau snopii pe arie, cu furca, din șura, li se desfăcea legătoarea și se înșirau așa câte patru cinci cercuri cu snopi. Apoi se aduceau din nou caii ce arau legați cu frânghia de par și care, mânați cu un bici cu coada lunga începeau a călca snopii așezați pe întreaga suprafață a ariei. La început, caii mergeau la pas deoarece picioarele le intrau în snopi până dincolo de glezne. Când funia se deșira din jurul parului, iar caii ajungeau la marginea exterioară a ariei, omul care îi mâna schimba legătura la celălat cal, întorcându-i astfel invers cu funia strângându-se de data aceasta în jurul parului. Ajunși la par, caii erau întorși din nou în direcția opusă. Se călcau astfel snopii două-trei ore, până se forma deasupra un strat de paie fără boabe. Se lua o mâna de paie, pentru a se verifica daca mai erau boabe în spice, se scoteau caii, iar oamenii cu furcile de lemn, cu două coarne, începeau de la marginea ariei să întoarcă snopii așa bătuți pe partea cealaltă. Se legau iarăși caii și se treiera din nou pentru două-trei ore, până se adunau din nou paie deasupra. Apoi, cu ajutorul greblelor de lemn, se scoteau paiele bătute afară, iar snopii erau de data această întorși de la centru către margine. Iarăși, cu ajutorul cailor legați de par, se mai făcea un treierat. Lucrul mecanizat Se scoteau paiele de două, trei ori, până când rămânea mai mult pleava, după care se trecea apoi la „grohăit“. Aceasta operațiune presupunea realizarea cu grebla a unor rânduri în formă de raze, după care caii, aduși pe arie pentru ultima oară, erau mânați la trap întins. După ce se scoteau și ultimele paie de pe arie, se strângeau la 83

Pagina 6

Vicu Merlan, Maricica Grigoriu centrul ariei cu grebla și lopătau boabele de grâu amestecate cu pleava de pe toată suprafața. Se făcea o movilă conică, ce se acoperea cu un țol. A doua zi se aducea „morișca”, o mașină agricolă acționată manual care separa boabele de grâu de pleavă. Morișca era alcătuită dintr-un ventilator. Boabele de grâu cu pleavă, puse într-un coș superior sitelor, cădeau gravitațional prin site, separându-se astfel de pleavă. Dintr-un jghiab unde cădeau după separare, boabele erau puse în saci, iar pleava era suflată în spatele moriștii de către curentul dat de ventilator. Ulterior au apărut batozele puse în mișcare de mașini cu aburi, numite de oameni „vapoare“, fiind alimentate cu păcură și paie. Primele tractoare, de proveniență nemțească (tip Buldog) funcționau cu petrol, care putea fi procurat de la depozitele evreiești din Huși. Cu acest tractor (cu roți de fier) erau arate suprafețe mari de pământ pe moșiile boierești. Culesul știuleților de porumb, a fasolei, al dovlecilor era o treabă mai ușoară. Recolta obținută era adusă acasă cu carul și depozitată; porumbul era pus în pătul, fasolea era bătută (separarea boabelor de teci-păstăi), iar dovlecii se puneau de obicei sub pătulul cu porumb. Cocenii de porumb erau tăiați de la rădăcină cu secera și strânși pe ogor în glugi, grămezi, de unde erau cărați acasă. Fasolea și mazărea se recoltau după ce erau bine coapte, uscate. Aduse acasă, se separa de teci (păstăi) prin baterea lor pe un țol (o pânză făcută din cânepă) cu un umblăciu, format din două bâte. Viile erau amplasate pe coline pentru a se asigura condițiile optime de coacere a strugurilor, făcându-i astfel mai gustoși și vinul de calitate superioară. De la plantarea butașilor de vie, ce erau aduși de la pepiniere de specialitate, și până aceștia începeau să producă erau de obicei necesari trei ani, ajungând la o producție maximă după 7 – 10 ani. Când via atingea o vechime de 15-20 ani, producția acestei devenea slabă și plantația trebuia înlocuită. Toamna, după culegerea strugurilor, aracii care susținuseră vița de vie se strângeau în piramide. După ce cădea frunza, vița de vie se îngropa pentru a fi protejată de îngheț. Primăvara via se dezgropa, se curăța, se tăia, și se lega cu mlajă de aracii care se puneau din nou. Înainte de a înflori, via se săpa. După un anumit timp se făcea „teitul” și „lăstăritul” viei, operațiuni care constau în eliminarea prin taiere a unei porțiuni de vârf a coardei, fără struguri, iar porțiunea cu struguri era legată de arac cu o șuviță de tei. Șuvița de tei se obținea prin jupuirea unui strat subțire aflat pe interiorul scoarței de tei, strat care apoi se tăia în șuvițe de aproape 3 mm. Aceste șuvițe se păstrau apoi până la utilizare într-un vas cu apă. Toamna târziu, după ce strugurii erau bine copți se făcea culesul lor, fiind puși mai întâi în coșuri împletite din mlădițe de salcie, apoi descărcați în ciubere, niște vase tronconice de lemn, cu două urechi. Ciuberele erau într-o căruță sau car, aflate la marginea viei. În ciubere, strugurii erau zdrobiți cu un zdrobitor, un baston de lemn care pe o porțiune de 10-15 cm al capătului inferior avea niște cioturi oarecum orizontale, mari de 7-10 cm. Prin mișcarea verticală a zdrobitorului în ciubăr strugurii erau striviți. Ciuberele aduse acasă, erau luate din căruță de către doi bărbați vânjoși și descărcate într-o cadă. 84

Pagina 7

Monografia comunei Ciortești Cada era un vas din lemn, de formă invers tronconică, înaltă de aproximativ 1,5 m., cu un diametru la partea inferioară de 1 m și cea superioară de 1,20 m În cadă strugurii zdrobiți se lăsau pentru fermentare, după care urma stoarcerea lor. Stoarcerea strugurilor se făcea în așa numitul „călcător“, care era o covată din lemn, lungă de aproape 1,2 m și o lățime de aproximativ jumătate de metru, și care, la unul dintre capete era deschisă. Călcătorul era așezat pe un schelet de lemn, într-o poziție orizontală, puțin înclinată, astfel ca din el mustul să poată curge într-un ciubăr pe la capătul deschis al călcătorului. Din cadă se luau cu o găleată strugurii zdrobiți și macerați și se turnau într-un sac de cânepă special făcut, lung de aproape 1 m și lat de aproximativ jumătate de metru. Sacul se lega bine la gură cu o sfoară, se așeza orizontal în călcător, peste care apoi un bărbat desculț, după ce-și spălase bine picioarele, începea să joace, storcând astfel strugurii de dulcele și mult doritul must care curgea astfel în ciubăr. Scheletul pe care era așezat călcătorul avea și un cadru de lemn de care se sprijinea persona care executa stoarcerea strugurilor. Mustul era apoi pus în butoaie de lemn, așezate pe niște traverse de lemn în beciuri. În aceste recipiente avea loc mai departe fierberea, liniștirea, tragerea sau răvăcirea vinului. Răvăcirea consta în scoaterea vinului limpezit din butoiul unde a fiert și punerea lui în alt butoi. Sedimentele sau drojdia rămasă în urma răvăcirii era și ea colectată separat. Drojdia era dusă la un cazan pentru rafinare și obținerea rachiului. Rachiul se făcea și din tescovină, adică din restul care rămânea în sac după călcarea strugurilor. Păstrarea rachiului se făcea în butoaie mici sau în damigene. În fiecare an, înainte de a fi refolosite, butoaielor vechi li se scotea unul din funduri, erau bine afumate cu sulf pentru a se distruge eventualele ciuperci, erau spălate bine în interior cu o perie specială, se lăsau la soare pentru a se usca după care li se punea fundul înapoi, împănat cu papură. (BACIU 2006). Cele mai întinse suprafețe se cultivau cu grâu și porumb, urmând secara, orzul, ovăzul, cânepa, inul, rapița, fasolea, mazărea, bobul, lintea, cartoful. Livezile erau foarte numeroase, cu meri, peri, gutui, cireși, vișini, zarzări, pruni, și nuci. Fructele erau exportate prin intermediul evreilor și grecilor din Codăiești, Huși, Drânceni și Răducăneni. Dintre animale se creșteau: boi, vaci, capre, cai, mascuri și bivoli. V. 2. Meșteșugurile Moștenirile tehnice și economice persistă în lumea satului moldav încă din vremea dacilor. În toate siturile arheologice din zonă aparținând tracilor și getodacilor, s-au descoperit arme, podoabe și unelte confecționate din fier, aramă, aur, argint etc. Cele mai diversificate și frumos ornamentate au fost produsele din lemn, dar care nu s-au mai păstrat din cauza perisabilității materiei prime; le deducem după ornamentul celor metalice păstrate în siturile arheologice. Exemple de piese descoperite: pinteni de cai, paiante, brățări, cuțite, piese de harnașament, sulițe, topoare, dălți, lame de cuțit, pumnale, clești etc. Prin piesele descoperite putem avea certitudinea existenței mai multor meșteșuguri: fierari, rotari, olari, tâmplari, dogari, cojocari, pietrari (zidari) etc. Deoarece în ultima vreme astfel de meșteșuguri sunt în curs de dispariție, vom arăta în ce constă fiecare ocupație în parte. 85

Pagina 8

Vicu Merlan, Maricica Grigoriu Fierarii dețineau un atelier de fierărie (forjă) în care existau obligatoriu: nicovala, foalele (realizate dintr-un burduf de piele folosit la ventilația cărbunilor încinși ridicând temperatura până la punctul de topire al minereului sau la înroșirea metalului), unelte diverse de bătut, tăiat etc. În vatră era folosit mangalul obținut prin arderea mocnită a lemnului în cuptoare de pământ. În atelierele de fierărie erau confecționate: pluguri, topoare, potcoave, sulițe, săgeți, paiante, cuie, securi, lanțuri, coase, clești etc. Astăzi fierarii sunt doar cu numele, deoarece au apărut multe unelte specializate acționate electric, care înlocuiesc sau realizează aceeași manoperă într-un timp foarte scurt și de bună calitate: aparate de sudură electrică și autogenă, polizoare, bandzicuri, fierăstraie electrice, motoferăstraie (drujbe), capsatoare, mașini de modelat și șlefuit etc. Cu puțină îndemânare, dar mai ales cu răbdare, orice cetățean harnic poate confecționa unelte din lemn sau poate prelucra ușor piatra, metalul sau alte materiale dure. Rotarii confecționau din lemn roțile, cu spițe și butuc (osia centrală). Acestea erau prinse cu o șină de metal care îi dădea o rezistență bună la contactul dur cu solul. Roțile din lemn de căruțe, trăsuri sau șarete au existat până prin 1995, după care au fost înlocuite cu roți de cauciuc pe rulmenți (roți de autovehicule). Rotarii mai confecționau și juguri, grape (din lemn), hlube, sănii, roabe, cărucioare, furci pentru fân, greble etc. 86

Pagina 9

Monografia comunei Ciortești Dulgherii făceau partea brută a tăiatului de bușteni, pe care îi transformau în scândură. Procedeul era anevoios și costisitor. Astăzi tăiatul cu joagărul (fierăstrăul mare) a fost înlocuit cu pânza de bandzic. Buștenii sunt amplasați pe un cărucior cu șină (pentru a facilita manipularea materialului lemnos) și duși în dreptul „gropii“ unde acționează fierăstrăul electric. Dulgherii pot confecționa și cozi de topor, sape, hârlețe etc. Tâmplarii erau cel puțin câte doi trei în fiecare sat, care își cunoșteau foarte bine meseria. În trecut meșteșugul se transmitea „de la tată la fiu“, însă astăzi se poate însuși la școli profesionale sau la școlile de meserii existente pe lângă licee sau școli generale. Tâmplarul este un artizan înnăscut, modelând și dând „viață“ lemnului pe care îl utilizează. El confecționează troițe, uși, ferestre, dulapuri, mese, scaune, grinzi etc. În trecut el se ocupa și de realizarea unor lăzi de zestre (cufere), lăzi pentru făină, stative pentru țesut, suveici, urzitori, furci de tors, stupi de albine, scripeți etc. (PARTENE 2002, 147-150). Tâmplarii au atelierul la domiciliu. După 1990 mulți dintre ei și-au făcut SRLuri, lucrând „cu acte în regulă“. Dogarii obișnuiau să confecționeze vase pentru păstrat vinul sau alte produse, dintr-un singur trunchi de copac din stejar, fag sau frasin. Aceeași dogari scobeau trunchiurile pentru a face știubeie utilizate ca afumători, stupi, călcător pentru struguri, troc pentru făină, căușe, covată, piuă pentru pisat grâu și porumb, donițe pentru lapte, putini pentru brânză, balerci (butoiașe mici), bene, cofăiele, ciubere etc. din trunchiuri de copaci tineri de esență tare, de exemplu corn, realizau mustuitoare pentru struguri, țăpoi pentru fân, prepeleac pentru oale, cârlig pentru smuls fân, cârlig pentru scos apă, coromâslă pentru cărat gălețile cu apă, râșchitori etc. Din doi sau trei copaci întregi se obțineau cumpene pentru fântâni. (PARTENE 2002, 147-148). Toate aceste produse meșteșugărești puteau fi înfrumusețate prin sculptarea unor motive geometrice și florale de inspirație tradițională. Tălpigenii erau meșteșugarii care confecționau tălpigi de lemn pentru sănii, fiind mai rar întâlniți. Cojocarii realizau cojoace, bunde, căciuli de astrahan, chimire, pieptare, opinci, curele etc. pentru a putea ajunge la etapa prelucrării, pieile de animale trebuiau dubite, curățate și tăbăcite. Acest meșteșug este din ce în ce mai rar confecționându-se mai mult bunde, hamuri, căpestre și curele care pot fi procurate din târgurile de vite și cai care au loc intr-o anumita zi a săptămânii. Cizmarii (ciobotarii) se ocupau mai ales de încălțăminte (la început chiar opinci), genți și alte obiecte de uz personal, astăzi ei se mai ocupă doar cu repararea încălțămintei. Croitorii. Acest meșteșug are continuitate încă din neolitic. Cusutul țesăturilor și al îmbrăcămintei cerea îndemânare și pricepere. Acele sau împungătoarele erau confecționate din os iar mai târziu din metal. În perioada medievală cusutul era la loc de cinste, cei mai îndemânatici croitori erau căutați în toate colțurile provinciei. Torsul, țesutul, împletitul și croșetatul sunt ocupații care pot fi întâlnite în lumea satului românesc mai ales iarna. Țesutul ștergarelor din borangic, al celor din în, de cânepă și bumbac, al cuverturilor și lăicerelor era îmbogățit de motivele florale și geometrice realizate în mai multe ițe. (PARTENE 2002, 147-150). Zidarii (pietrarii) este atestată din neolitic. Meșteșugul se transmitea de la „gură la ureche“ prin viu grai ucenicului de către meșter. După inventarea cimentului, liantul de lut cu var dispare. Ei construiau case, conacuri, poduri, șosele, școli, mori etc. Astăzi manopera zidarului a fost ușurată prin introducerea mașinilor electrice, a mecanizării și prefabricatelor. 87

Pagina 10

Vicu Merlan, Maricica Grigoriu Morăritul. Inițial s-a pornit de la râșnițele de mână compuse dintr-o piatră dreptunghiulară albiată și un frecător. Astfel de piese s-au descoperit în siturile preistorice cu o vechime mai mare de 6.000 de ani (Neolitic). În perioada medievală râșnițele sunt perfecționate și puse în funcțiune de forța apei. Râșnițele de mână au fost prelucrate din pietre dure (gresie, calcar, menilit etc.) și mai sunt întâlnite și astăzi la făcutul păsatului (crupe) pentru pui. În vechime, din grâu se obținea, prin măcinare, făină dar și bulgur. După apariția culturilor de porumb (prin secolele XVIII-XIX), boabele erau măcinate iar din făină se obținea mămăliga. Au existat și mori de vânt pe Dealul Morilor la sud-est de Ciortești și pe Dealul Morii între Ciortești și Șerbești și în locurile cele mai expuse vânturilor de N-E. Avicultura este o ocupație pe care o întâlnim încă din eneolitic (oscioare de păsări descoperite în gropile menajere ale siturilor) la Rotăria ș.a. Apicultura este atestă încă din vremea dacilor când mierea era colectată de albine în coșnițe împletite din nuiele de salcie sau din papură. În secolele XVII-XIX proprietarii de prisăci plăteau dări (dijmă): un stup din 50 sau o para de stup, iar la ceară se percepea o dare numită camănă. Creșterea albinelor se făcea în știubeie din trunchiuri de copac (loznițe). Mierea era exportată negustorilor turci, greci, armeni, evrei, polonezi, fiind strânsă în putini iar ceara în sloiuri sau calupuri. În trecut exista obiceiul ca atunci când o fată se mărită să primească ca zestre și stupi de albine (mierea era singura sursă de „îndulcire“ a alimentelor). Mierea era recoltată prin alungarea albinelor cu fum de pucioasă după care se puteau lua fagurii pentru a li se extrage mierea și ceara. Urma stoarcerea mierii cu ajutorul teascului de lemn. Mierea era folosită ca îndulcitor iar ceara la confecționarea lumânărilor pentru iluminat. (PARTENE 2002, 141). În perioada 1940-1960 s-a trecut de la stupii primitivi (trunchiuri de copaci, coșnițe împletite din nuiele) la stupii sistematici (orizontali și verticali). Apicultorii sunt organizați în Asociația crescătorilor de albine (ACA) având și magazine specializate pe produse necesare desfășurării unei activități apicole normale (măști, rame, faguri presați, miere de albine, polen, lăptișor de matcă etc.) Sericicultura este veche de câteva sute de ani. Creșterea viermilor de mătase se datora folosirii borangicului la costumele populare înflorate, fiind la modă în acea vreme. Folosirea borangicului dovedește că creșterea viermilor de mătase a fost o îndeletnicire veche, atestându-se unele unelte de „tras gogoși“ încă din sec. al XVIIIlea. Creșterea viermilor de mătase era o ocupație care s-a dezvoltat cu precădere în timpul regimul comunist, mai ales la școlile comunale. În perioada comunista 88

Pagina 11

Monografia comunei Ciortești creșterea viermilor a luat amploare, de aceasta ocupându-se în special profesorii și elevii (fiind constrânși de organele de partid). Elevii trebuiau să aducă saci de frunze de dud pentru întreținerea acestora. Astăzi această îndeletnicire a dispărut. Mătasea, ca materie primă, a fost înlocuită cu nylon, bumbac etc. de import. Piscicultura și vânătoarea se găsesc printre ocupațiile cele mai vechi ale omului (Paleolitic) fiind atestate în urmă cu peste 20.000 de ani în siturile de la Rotăria, Șerbești, s.a. Pârâurile din zonă, având un debit instabil, nu puteau fi populate cu pește, în schimb, prin bararea acestora s-au realizat lacuri cu luciu de apă de câteva hectare. Pentru a le da rezistență mai mare, iazurile erau îndiguite cu o structură solidă formată din paie și nuiele cu umplutură de pământ. Apele iazurilor erau folosite și la irigatul zarzavatului dimprejur sau la adăpatul animalelor. Multe din iazurile de odinioară au suferit un proces de colmatare iar cele mai recente sunt puternic afectată de aluviunile și vegetația specifica (stuf, trestie, etc.), multe fiind întâlnite pe valea Crasnei și cea a Vasluiețului. Negoțul. Principalele târguri care polarizează economia sătească de schimb din comuna Ciortești sunt Codăiești, Răducăneni sau Iași și Vaslui. Cu cât distanța este mai mică față de târguri, cu atât sătenii îl frecventează mai des. În ultima vreme s-au înființat bazare ambulante, care au loc într-o zi a săptămânii, diferită de la o comună la alta. Negustorii ambulanți erau numiți în trecut și coropcari. Economia de schimb a fost stimulată de existența monedelor de schimb. Pe teritoriul zonei de studiu au circulat, între secolele XV-XIX, următoarele monede: grosul, paraua, banul, acceaua, lotul, irmilicul, talerul, florinul, galbenul, pitacul, băncuța, mahmudeaua, asprul, crăițarul austriac, romanatul ș.a. De asemenea, au fost monede de circulație, care au făcut obiectul de schimb al negustorilor străini: rubla de argint, ortul, grivna, piastrul, lira turcească, pustacul polonez, polturacul, potronicul, sfanțicul austriac, sorcovățul rusesc, stambulul turcesc, tulul, lotul nemțesc, lotul unguresc, iazbucul turcesc, zângârliul turcesc, ducații ș.a. În perioada medievală principalele unități de măsură pentru lungime erau: 1 pasul, palma (palma domnească, de om mijlociu și palma proastă), degetul (2-2,5 cm). 2 linia șchioapă (circa 18 cm), cotul (domnesc și cotul Halep, circa 0,6 m), stânjenul (2,23 m), prăjina (6,69 m), funia (22,64 m), lanțul (10 stânjeni). 3 unități de măsură pentru suprafețe folosite: bătrân (hliză, delniță), falcea (80 de prăjini în lungime și 40 de prăjini în lățime), firta (1/4 din falce), pogonul (24 de prăjini lungime și 61 în lățime). 4 măsuri pentru capacitate: vadra (14-20 l), butea (100-150 vedre), polobocul (50-75 vedre), ocaua (1,5 l), găleata, merta (110 ocale), litra (0,32 l), banița (20 ocale), coloada (4 găleți), chila (8-20 banițe), dimerlia (19,7 l), merticul (5 găleți), ocaua (1,3 kg), litra (100 dramuri; un dram = 0,003 l), maja (50 kg). 5 măsuri pentru volum: gluga (30 de malduri ciocane), claia (30 snopi de grâu), căpița, carul de fân, stânjenul cubic, arul, hectarul ș.a. (PARTENE 2002, 155164). 89

Pagina 12

Vicu Merlan, Maricica Grigoriu V. 3. Agricultura și creșterea animalelor după 1945 În anul 1945 au fost expropriate suprafețele mai mari de 50 de ha și chiar până la 10 ha. În urma hotărârii Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 3-5 martie 1949, bunul cel mai de preț al țăranului, era „confiscat“ pe motiv că „cooperativizarea agriculturii era mijlocul și cale cea mai eficientă în stare să salveze masa țărănească de sărăcie și ruină economică“. Din anul 1948 proprietarii de pământ au fost introduși în categoria chiaburilor, făcându-se eforturi mari în vederea discreditării acestora, a confiscării pământului, a impunerii unui regim de cote care au sărăcit populația. Sistemul cotelor obligatorii a fost intensificat între anii 1948-1962, timp în care aparatul represiv al statului comunist a fost întărit, pentru a constrânge și intimida populația. Deposedarea țăranului român de pământul strămoșesc s-a făcut mai ales în perioada 1956-1962 prin cooperativizarea forțată, fiind folosite metode brutale, bătăi, arestări, minciuni, demagogie, determinându-i în cele din urmă să adere la așa-zisele „întovărășiri". Începând cu 1962 sunt construite baze de recepție unde erau adunate produsele agricole ale sătenilor, care apoi luau drumul plății despăgubirilor de război sau al exportului. Creșterea producției agricole a fost posibilă prin: 1 creșterea potențialului productiv al pământului, mai buna organizare și folosire în mod unitar a terenurilor agricole, a întregii suprafețe; 2 extinderea lucrărilor de irigații, desecări și combatere a eroziunii solului; 3 ridicarea fertilității solului pentru obținerea unor producții cât mai mari și stabile de pe întreaga suprafață cultivată; 4 mecanizarea lucrărilor agricole, atât la producția vegetală cât și la cea animalieră; 5 sporirea producției agricole vegetale la toate culturile; 6 creșterea efectivelor de animale; 7 creșterea ponderii zootehniei în totalul producției agricole; 8 asigurarea unor cantități din ce în ce mai mari de furaje cu valoare nutritivă ridicată; 9 folosirea judicioasă a bazei tehnico-materiale de care dispunea agricultura, a forței de muncă și specialiștilor; 10 aplicarea principiului noului mecanism economico-financiar, a autoconducerii și autogestiunii. Grâul și porumbul erau principalele culturi însămânțate, urmând orzul și ovăzul, secara, floarea soarelui, cânepa pentru fuior, inul pentru ulei, tutunul și sfecla de zahăr. Un loc important era asigurat vițeide-vie și pomilor fructiferi. Viticultura și pomicultura Le întâlnim ca ocupații încă din Hallstatt (perioada tracilor), dovedită prin existența cosoarelor, topoarelor, vaselor ceramice de tip amforă, a „fructierelor“ etc. Cei mai importanți factori care influențează activ producția agricolă sunt: 1 cei naturali, generați de formele de relief, condițiile climatice, resursele de apă și bogăția solului, altitudinea, longitudinea, pantă; 2 cei sociali, determinați de forma pe care o are proprietatea: colectivă sau particulară. După anul 1990 sa trecut de la forma „colectivă“ la cea particulară; 3 factorii economici țin de investițiile și 90

Pagina 13

Monografia comunei Ciortești inițiativa proprietarului; 4 factorii preventivi (de prognoză) prin care se iau din timp o serie de măsuri pentru a nu dăuna recoltelor (îndiguiri, stropirea la timp util etc.). Planurile de stat impuneau realizarea unor producții de 4.000-4.200 kg. grâu și secară, 5.500-6.000 kg. porumb boabe și o creștere a producției agricole de 1,9 2,1 ori, în vederea obținerii unor recolte de cereale de 35 milioane tone. Pentru sporirea producției de carne pe lângă realizarea numărului prevăzut de bovine, porcine, ovine și păsări o mare importanță o avea creșterea animalelor mici și îndeosebi a iepurilor de casă, precum și a speciilor producătoare de blănuri prețioase (nutrii). De asemeni, în programele speciale de la nivelul fiecărei comune era și dezvoltarea apiculturii, pisciculturii și sericiculturii. Se avea în vedere calificarea forței de muncă în meserii neagricole și atragerea în mai mare măsură a tineretului în mediul rural. Membrii cooperativelor agricole de producție aveau dreptul de a primi lot în folosință din proprietatea cooperativei în condițiile statutului, numai dacă participau la muncă în cooperativă …și asigurau cultivarea integrală și eficientă… a lotului atribuit. Gospodăriile populației trebuiau să se încadreze în următoarele condiții: – o structură corespunzătoare a culturilor în conformitate cu planurile aprobate; – rotația culturilor și respectarea tehnologiilor și densității plantelor la hectar; – producerea de furaje pentru hrana animalelor; – selecția animalelor și obținerea unor producții superioare; – realizarea greutății la tăiere pentru toate categoriile de animale. – folosirea în mai mare măsură a furajelor grosiere și a produselor secundare; – supraînsămânțarea pășunilor și fânețelor cu ierburi valoroase; – extinderea culturilor duble, în principal cu porumb siloz; – curățirea și fertilizarea pajiștilor. Creșterea animalelor pentru lapte, carne, lână, piei etc. este cunoscută ca o ocupație milenară. Exista chiar o „minitranshumanță" a oierilor dinspre Podișul Central Moldovenesc (satele de podiș) spre Lunca Prutului sau luncile celor două pârâuri importante din zonă. Ciobanii plecau primăvara și se întorceau cu oile toamna târziu, după Sfântul Dumitru. Stânile erau amplasate la baza primei terase neinundabilă a Prutului sau pârâurilor, deoarece viiturile dese din timpul verii produceau inundații pe suprafețe mari ale albiei acestuia. Consiliile Populare trebuiau să asigure baza furajeră prin suprafețele destinate pentru pășunat, preluarea produselor la contract de unitățile de prestare a serviciilor, de a plăti prețurile stabilite, prime, cât și avantaje în natură conform Decretelor 69 și 70/1984. 91

Pagina 14

Vicu Merlan, Maricica Grigoriu În domeniul comerțului, al serviciilor și meșteșugurilor întâlnim o rețea de magazine aparținând cooperației de consum cu subunități în fiecare sat. Pe plan local își desfășurau și își desfășoară activitatea meseriași de tot felul: tâmplari-dulgheri, fierari-potcovari, zidari, tinichigii, brutari, morari, etc. De asemenea este de menționat activitatea gospodinelor care se ocupă cu creșterea și educarea copiilor, prepararea hranei pentru familie și lucrări artizanale pentru nevoile casnice: tors, împletituri, țesături etc. În ultima vreme, în urma Legii 416, Primăria Ciortești au angajat un număr de persoane pentru gospodărirea locală (lucrări de drumuri, dezăpezire, curățenie etc.). Gradul ridicat de ocupare al populației a rezultat prin calcularea și a muncilor efectuate în gospodăriile personale pentru întreținerea animalelor, îngrijirea locuințelor, creșterea copiilor, prepararea hranei etc. Excluderea acestor activități, ce nu se practică de regulă, reduce gradul de ocupare la 60%, ceea ce arată o nefolosire a forței de muncă disponibile, îndeosebi în afara campaniilor agricole. În general majoritatea familiilor au o locuință. Un număr restrâns de familii, recent constituite, locuiesc cu părinții. Suprafața care revine însă pe o locuință este mică, sub media județului și evidențiază starea economică și puterea scăzută a gospodăriei de subzistență. Ferma zootehnică a CAP Ciortești anii 80 92

Pagina 15

Monografia comunei Ciortești Locuințele cu o fundație superficială, sunt construite în marea majoritate din chirpici și acoperite cu țiglă, tablă, azbociment și rar stuf. Compartimentarea privește două camere despărțite de un mic hol care are și caracter de bucătărie de iarnă, anotimp în care aici se adună majoritatea membrilor familiei, iar construcțiile recente includ mai multe camere. Morile Măcinatul este una din cele mai vechi îndeletniciri ale omului. La început măcinatul se executa pe o piatră albiată din gresie cu un percutor dur. Apoi este inventată râșnița de mână și în cele din urmă morile acționate de forța apei (moara lui Michiu de pe Crasna) și a vântului. După descoperirea motorului cu abur apar morile mecanice care funcționau cu petrol, gaz, păcură, iar mai recent mori cu valțuri acționate electric. În vechime existau mori cu piatră acționate de vânt sau de forța apei din pârâurile zonale. Mori de vânt existau pe Dealul Morilor. Existau și prese de ulei numite uleirnițe sau prese de butuc în Coropceni. În perioada postbelică, întâlnim mori la Coropceni și Ciortești. Una din formele de circulație a mărfurilor era desfacerea în iarmaroace în anumite zile din an sau în târguri săptămânale. Ele înlesneau schimburi de produse ale gospodăriei țărănești cu cele din orașe și legau gospodăria de piață. Dificultățile de transport la distanțe mari făceau ca iarmaroacele să aibă pentru țărani o mare însemnătate. Ei mergeau la Codăiești, Răducăneni sau Huși pentru a-și vinde produsele și vitele. Se țineau trei iarmaroace pe an, pe lângă cel vechi de la 14 septembrie: la 9 martie, 29 iunie și 8 noiembrie, la care se mai adăuga târgul săptămânal din fiecare joi. Conacul boieresc a lui Michiu de pe Crasna, avea hambare, șuri, pătule, grajduri, fierăria potcovarului etc. și constituia o unitate economică închisă cu o mulțime de slugi, țigani, grăjdari. Economia comunei Ciortești înainte de 1989 În comună existau cooperative agricole înființate după 1950. Fostul magazin universal 93

Pagina 16

Vicu Merlan, Maricica Grigoriu Ciortești In Ciortesti există o moară de macinat grâu și porumb, la ieșire din sat ( sud ) spre SMA . Moara a fost înființață prin 1956, iar după 1989 a fost retrocedată. Mesteșuguri: Tâmplari: Mihaiuc Silviu, Ilaș Gh. , Manciu N., Manciu Gr . Croitori: Dumitraș St., Măreuța Verona, Sava Elisabeta, Rusu Maria . Fierari: Smoc Ioan, Muntescu Vasile, Muntescu N. , Muntescu Gr., Petrica Eugen, Mihaiuc Jan, Marin Matoschi. Ciobani: Rusu Neculai, Rusu D., Maxim Anton, Andrușcă Vasile. Agricultori: Mihaiuc Vasile, Brașoveanu Traian, Bucur Ioan. Înainte de 1989 CAP: Primul președinte Ciobotaru Gh., Diaconu Gh., Turculeț Costache, Voinescu Toader. CAP: Secție tractoare; cântar (basculantă). Gradină de zarzavat (pe șes). - Grajduri de oi pe Crasna, în satul Ciortești 10 din care 2 pentru boi de tracțiune, 6 vaci, 2 de oi. Clocitori de pui, 3 grajduri ( pentru 1 grajd pentru pui de carne). -2 magazine mixte - Dispensar cu3 medici - Poliție - Brutărie - Fierărie - Lemnarii - Rotărie - Biserica Noua construita în 1992 - Biserica veche din lemn Fostul SMA Ciortești - Intre Dolhești și Șerbești exista o linie de telefonie fixă, avută în gestiune de electromecanicul Isidor Merlan. Ulterior rețeaua de sârme telefonice a fost înlocuită cu fibră optică (Alcatel) - Exista o Casă a Viei a fostului CAP - Canton silvic - pădurar Florin Vieru 94

Pagina 17

Monografia comunei Ciortești Moara din Ciortești Economia după 1990 - Fostul CAP cumpărat de Bodron Mihăiță cu 3 tractoare - Tractoare existente în satul Ciortești (peste 10) cu utilaje - Magazine + baruri 7 ( Ciortești ), - 2 Deleni, - 2 Șerbești - SMA cumpărat de Panțâru - Restaurant ,,Hanul Florilor“ - Ferma de vaci - Secția de tractoare - Școala de tractoriști - Presa de ulei (Floarea Soarelui) a lui Cozma Emil. (informații fam. Șiriteanu Vasile și Natalia) Fostul CAP Ciortești 95

Pagina 18

Vicu Merlan, Maricica Grigoriu Economia înainte de 1989 la Rotăria Grajdul CAP - Curent electric în 1973 - 2 grajduri pentru boi și cai (40 boi, 20 cai) În anexele conacului lui Michiu, imediat după colectivizare s-au făcut grajduri apoi acestea au fost mutat în nordul satului. Lângă grajdurile din nordul satului era o fierarie și o tâmplărie, iar la intrare în sat, pe partea stângă exista înainte de 1990, 4 saivane cu aproximativ 1000 de oi cu miei. Pe timpul verii vacile de la Coropceni erau aduse pe Valea Crasnei în N satului Rotăria, fiind adăpostite în ocoluri. Exista un magazin mixt în casa lui Tudor Aurel și apoi la Gheorghe Mâțilă. Fostul magazin sătesc din Ciortești - Vale Fostul magazin sătesc din Șerbești 96