Document
◉ MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a V a
Fișierul original pe site-ul primăriei
PDF · 14,1 MB · modificat pe site: 08.12.2021
Pagina sursă
Cum citez acest document
Document, „◉ MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a V a”, Comuna Ciortești, jud. Iași. Sursa: http://www.primariaciortesti.ro/doc/Monografia/MONOGRAFIA COMUNEI CIORTESTI PARTEA a V-a.pdf (arhivat pe acte-primarii.ro: https://acte-primarii.ro/iasi/ciortesti/72576-monografia-comunei-ciortesti-partea-a-v-a, 07.11.2026)
Semnalează o problemă (text greșit, date personale, document scos de primărie)
Pagina 1
Monografia comunei Ciortești
existau 352 de vite, 60 de cai, 1200 de oi, 20 de capre și 130 de porci. Sătenii aveau
60 de pluguri, 80 de care cu boi și 12 căruțe cu cai și 120 de stupid cu
albine.(Lahovarii, Brătianu, Tocilescu, II, 1899, p. 434).
Satul Coropceni dispunea la 1899 de 4 cârciume, 285 de vite, 25 de cai, 500
de oi, 3 capre, 39 de porci, 32 de pluguri, 42 de care cu boi, 9 căruțe cu cai și 80 de
stupi de albine. (Lahovarii, Brătianu, Tocilescu, II, 1899, p. 665).
Satul Deleni cu o populație de 63 de familii avea 2 cârciumi, 197 de vite, 20
de cai, 500 de oi, 2 bivoli, 10 capre și 50 de porci. Sătenii mai disppuneau de 26 de
pluguri, care cu boi și 4 căruțe cu cai. (Lahovarii, Brătianu, Tocilescu, III, 1900, p.
457).
Satul Șerbești cu 457 de suflete avea o făbricuță de spirt, o moară cu aburi, 3
cârciume, 15 pluguri, 30 de care cu boi, 9 căruțe cu cai, 157 de vite, 46 de cai, 400 oi,
10 capre, 45 de porci și 250 de stupid cu albine. (Lahovarii, Brătianu, Tocilescu, V,
1903, p. 564).
Casele
În marea majoritate a caselor camerele nu aveau podele de scândură ci lut lipit.
O atenție deosebită se acorda plafonului, făcut din scândură, peste care se aplica un
strat de lut, pentru a menține căldura, dar și pentru că podul casei juca și rol de
hambar.
Iluminatul locuințelor se făcea cu lampa alimentată cu gaz, lumânări sau
lampioane, acestea din urmă fiind folosite și la carul cu boi în deplasările pe timpul
nopții. După 1918 camerele au devenit mai luminoase deoarece tradiționala piele de
burduf care se punea în ferestre a fost înlocuită cu geamul din sticlă.
Încălzirea camerelor se făcea cu lemne, cocenii de porumb, paie. Soba se
încălzea în timpul zilei ajungând seara la temperaturi foarte înalte dar în cursul nopții
se răcea, astfel că dimineața temperatura scădea iar geamurile aveau flori de gheață.
În jurul casei se concentrează gospodăria, cea care reprezenta adevărata avere
a sătenilor. În curtea gospodăriei erau grajdul cu vite, cotețele pentru porci și păsări,
coșerul pentru cereale, hambarul, beciul (zâmnic) pentru păstrat murături și legume în
timpul iernii. Toate acareturile erau înconjurate de un gard de nuiele sau de scânduri,
după posibilitățile fiecărui gospodar, încheindu-se cu o poartă mare și una mică. În
grădină erau câteva straturi de legume și câțiva pomi.
Pe măsură ce feciorii creșteau și le venea vremea căsătoriei, plecau din casa
părintească. Tatăl îi înzestra cu un lot de pământ, atunci când aceștia erau proprietari
pe el, și împreună cu ceilalți membri de familie, îi ajuta să-și construiască o casă nouă,
să-și întemeieze o gospodărie.
Fetele primeau și ele pământ, dacă familia din care proveneau era înstărită.
Zestrea consta în lucruri, iar lada de zestre era nelipsită. Ele intrau în familia soțului
iar băieții își făceau casă în alt loc, uneori chiar foarte departe, atunci când satul
trebuia să se extindă. Până nu demult în satul românesc era de neînchipuit ca un băiat
să se însoare înainte de a avea casa lui, cu excepția ultimului născut, mezinul, care
rămânea în casa părintească pentru a le fi acestora sprijin la bătrânețe. El și soția lui
preluau gospodăria părintească și îi țineau pe aceștia pe lângă ei, până la moarte, se
îngrijeau să facă toate cele necesare pentru o înmormântare precum și pomenirile care,
la creștinii ortodocși au o mare importanță. (BUTNARU 2007, 94).
Conacul de pe Crasna
Moșia boierească a lui Pavel și Ionel Michiu, aflată pe valea Crasnei, avea de
jur împrejur livezi o varietate mare de specii, vie nobilă:
2 ha vie în fața curții
4 ha ,,Între Cier” + 1,5 ha livadă nuci
Iaz (3 ha) pe Crasna, din mal în mal.
În capătul Iazului din aval, spre Dolhești, exista o moară pusă în mișcare de
forța apei, la care veneau sătenii din satele dimprejur, care a funcționat până la
sfârșitul războiului.
Conacul dispunea de o baie, beci din cărămidă, parc dendrologic boieresc.
În fața și spatele conacului existau 2 fântâni arteziene.
Ion si Tinca Michiu.
79
Pagina 2
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Ion Michiu a murit de ,,bubă rea” fiind operat la Huși. După moartea sa
doamna Dita (Tinca) a adus 12 basarabeni, care fuseseră luați prizonieri în timpul
ofensivei din 1941, fiind puși să muncească la treburile câmpului, până în 1944 când
rușii se apropiau de Prut.
După eliberare, basarabenii au fost înregimentați de armata rusă, însă când
Frontul a ajuns pe Crasna, aceștia au trecut pe la doamna Dita Michiu sărutându-i
mâna, ca semn de respect pentru bunavoința dată în timpul prizonieratului (Informații:
Răileanu Aurel).
Boierul Michiu deținea peste o sută de ha de pământ pe toată valea Crasnei, de
la hotarul Dolheștiului până în dealul Covasnei, la izvoarele Crasnei.
Conacul și terenul din jur, era arendat prin anii 50, de administratorul Roman
(din Coropceni).
După venirea la putere a comuniștilor, localul va funcționa ca școală la etaj
între anii 1950-1955, sub coordonarea învățătorului Scopos Emil, deoarece școala din
Rotăria funcționase o vreme în casele sătenilor.
Ocupațiile sătenilor
Cea mai mare parte a locuitorilor satelor erau agricultori. Lucrau pentru
folosul propriu, dar și pentru boieri, în schimbul unor bani sau produse agricole. În
sate mai erau diverși meșteșugari: fierari, dulgheri, rotari, dogari, croitori, uneori
frizeri, care practicau meseriile respective după ce se întorceau de la munca ogorului.
Aratul se făcea cu boi înjugați la pluguri din lemn - chiar după 1850 statisticile
arată că peste un sfert din plugurile țăranilor erau din lemn, abia după sfârșitul
secolului XIX fiind predominant din fier. Când se făceau defrișări țăranii se asociau
ca să poată pune la jug două sau mai multe perechi de boi. Discuiau cu boruna, o
platformă formată din nuiele împletite trasă de cai sau boi, și semănau cu mâna, după
care, în cazul porumbului, plantele prea dese erau rărite. Exista un ciclu de producție:
semănat, prășit, secerat, cosit, recoltat, în lunile martie-noiembrie, după care veneau
trei luni de relativă odihnă.
Condițiile de muncă erau grele, lucrările agricole cerând țăranilor un mare
efort fizic. Aceștia - obișnuiți cu munca - nu-și puteau pune problema de a se odihni
atunci când muncile agricole erau în toi. La aceste activități era antrenată întreaga
familie, inclusiv copii de 9-12 ani. Potrivit tradiției, țăranii se trezeau „cu noaptea-n
cap“ pentru a ajunge pe ogor atunci când se făcea ziuă. Femeia se trezea pe la ora trei
pentru a pregăti mâncarea pe care o punea în coș sau traistă, iar când „se lumina de
ziuă“ porneau spre ogor. Acolo luau masa de dimineață când soarele se ridica „de o
suliță pe cer“ iar masa de prânz cam pe la ora unu. Când soarele ajungea „la toacă“,
familia se întorcea în sat, unde fiecare avea de rezolvat treburile gospodărești.
Culturile cele mai răspândite erau cele de grâu și porumb (popușoi). Făina de
porumb (mălaiul), înlocuise treptat în secolul XVIII-XIX făina de mei (numită tot
mălai). Când țăranii au cunoscut porumbul avantajele acestuia s-au impus.
Randamentul era superior, grăunțele măcinate aveau un gust foarte apropiat de cel al
făinii de mei, dar mai plăcut și asigura nevoile casei, oamenilor și animalelor. Cocenii
erau folosiți ca hrană pentru vite iar strujenii pentru aprins focul. (BUTNARU 2007,
96).
Grâul era recoltat cu seceri. Se pregătea o arie rotundă în mijlocul căreia se
bătea un par. Paiele se luau treptat de pe arie rămânând boabele de grâu amestecate cu
pleavă și paie sfărmate. Acestea erau apoi vânturate cu morișca.
După primul război mondial a fost introdusă batoza, pentru transportarea
căreia erau folosite mai multe perechi de boi. Aceasta era construită din lemn. Roțile
din interiorul ei, cu rol în a zdrobi spicele, erau puse în mișcare de o mașină cu aburi,
prin intermediul unor curele. Pentru încălzirea cazanului erau puse pe foc paie. Dar și
acum țăranii mergeau cu grâul la batoză abia după ce își terminase seceratul boierul.
Urma operațiunea greoaie a măcinatului grâului sau a porumbului. Morile pe
apă funcționau prin forța pâraielor care se umflau doar în cazul unor ploi abundente.
Sătenii au fost nevoiți să-și construiască mori de vânt, dar și acestea funcționau doar
atunci când vântul era foarte puternic (Dealul Morilor). Așa se face că baza în
măcinarea acestor produse agricole o reprezenta râșnița. Aceasta era formată dintr-o
80
Pagina 3
Monografia comunei Ciortești
piatră mare de moară, cu un diametru de 70-80 cm, ce rula pe o suprafață netedă,
delimitată cu o tablă. La mijloc avea o gaură prin care se introduceau semințele, iar
prin rotirea acesteia, produsul măcinat era evacuat printr-un alt orificiu dispus la
marginea râșniței.
Tot pentru a zdrobi aceste semințe se folosea și piua, un dispozitiv dintr-un
butuc găurit pe interior, cu o înălțime de aproximativ 80 cm, în care se introducea
grâul sau porumbul și se zdrobea prin lovire cu „maiul“.
Existau și suprafețe întinse de viță-de-vie cu mai multe loturi de vie, pe araci,
aparținând sătenilor sau boierilor, unde sătenii aveau construite crame puțin adâncite
în pământ și fără ferestre, dar cu răsuflătoare și prevăzute cu încuietori, unde își
păstrau vinul în poloboace. (BUTNARU 2007, 97).
Țăranii care nu își puteau asigura o existență independentă în sat se angajau
calfe la negustori sau meșteșugari ori se ocupau la orașe cu agricultura.
Hrana
Până la începutul secolului XX hrana țăranilor a fost în general deficitară
pentru ca după aceea să se îmbunătățească. Alimentele erau păstrate în pod sau în
beciuri, iar produsul de bază era porumbul. Mămăliga se consuma în fiecare zi la toate
felurile de mâncare, chiar cu legume verzi și murate sau cu fructe. Banița de popușoi
ajunsese în perioada interbelică la 6 lei. Rar erau cumpărate alimente de la oraș.
Uleiul se producea în sat, unde existau prese pentru sămânța de floarea-soarelui,
dovleac sau cânepă. Laptele era procurat de la vacile sau oile proprii.
Iarna, timp de 2-3 luni, era destulă carne de la porcul tăiat la Ignat, de Crăciun
în schimb vara, când munca era în toi, se consumau ciorbe (borș) din ștevie, lobodă,
varză, fasole, foarte puțin consistente din punct de vedere caloric. Acestea erau
consumate cu predilecție în perioadele de post, având în vedere că țăranul român,
religios, le ținea pe toate, chiar dacă însumau mai mult de jumătate din zilele unui an.
Cu excepția celor două mari posturi dintr-un an, înainte de Crăciun și de Paști, mai
erau ținute și zilele de miercuri și vineri, apoi două săptămâni înainte de sărbătoarea
Adormirea Maicii Domnului, de Sfinții Petru și Pavel etc. Deși creșteau păsări, țăranii
consumau foarte puțină carne de găină, în familiile înstărite se tăia o pasăre la sfârșit
de săptămână (sâmbăta) din care se mânca mai multe zile. De regulă, păsările erau
vândute la oraș pentru a se procura banii necesari pentru impozite, diverse cheltuieli
(petrol lampant).
Servirea mesei se făcea cu un anumit ceremonial în jurul unei mese rotunde.
Tatăl rostea o rugăciune, după care fiecare servea cu lingura de lemn, iar mai târziu de
metal, din vasul așezat în mijloc. La încheierea mesei se spunea iar o rugăciune, după
care bărbații se retrăgeau pentru odihnă. Soția și fetele strângeau masa, dădeau
resturile la câini iar mămăliga la păsări. Vara, la câmp, masa se servea pe un ștergar
de in sau cânepă, așezat direct pe pământ, la umbra carului. După masă se lua o mică
pauză pentru „a se așeza mâncarea“, apoi reîncepeau munca. (BUTNARU 2007, 95).
Lucratul pământului
Răzeșii își munceau pământul cu brațele și animalele lor, modalitate care a
căpătat un caracter de masă după împroprietărirea din 1921. Acei care, din diferite
cauze nu-și puteau lucra singuri pământul, fie că aveau alte activități, fie că starea
fizică nu le permitea ori aveau pământ mai mult și nu dovedeau să-l lucreze, dădeau
pământul în arendă. Aceasta însemnă încredințarea unei bucăți de pământ spre a fi
lucrată, urmând ca la strângerea recoltei, proprietarul funciar să primească o parte din
producția obținută. O altă modalitate era aceea de a lucra pământul cu oameni plătiți,
cu ziua, cu luna sau după cum se înțelegeau părțile, în funcție de fiecare caz în parte.
Dijma se mai numea „în parte“ și consta într-o înțelegere verbală între
proprietarul terenului și persoana care urma să-l lucreze. Înțelegerea era făcuta pe
durata culturii. De exemplu, la culturile de grâu, persoana care urma să lucreze
pământul primea terenul după ce de pe el se recolta porumbul și îl ținea până în anul
următor, când se recolta grâul. La fel se proceda și pentru alte culturi. În afară de
pământ, proprietarul dădea sămânța, tot el plătea toate impozitele către stat aferente
terenului și producției. Persoana care lua terenul venea cu brațele, animalele de
tracțiune, car sau căruță, plug și celelalte unelte agricole necesare. După recoltare,
producția se împărțea în două, una pentru proprietar și alta pentru cel care a lucrat
pământul. Partea acestuia era adusă acasă de către persoana care a lucrat pământul.
81
Pagina 4
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Aratul cu calul
Munca agricolă era istovitoare, fiind efectuată numai cu forța fizică a
oamenilor și a animalelor. Cele două munci principale ale câmpului, prășitul și
seceratul, erau și cele mai grele. Seceratul trebuia continuat cu strângerea
mănunchiurilor de păioase, iar grămezile mai mari, cât cuprinzi cu brațele, făcute din
cereale secerate, se așezau pe legători. Cele mai bune erau cele de ovăz, aveau paiul
mai moale, smuls cu rădăcină din pământ, dimineața pe rouă, ca să țină la legat. Se
puneau două mănunchiuri cu capetele cu spice unul peste celălalt cruciș, se întorcea
capătul scurt cu spice al mănunchiului de dedesubt peste cel de deasupra și se băga
între cele două mănunchiuri. Se întorcea și al doilea mănunchi peste primul, se
strângeau apoi amândouă. Dacă vremea era după ploaie, snopul se punea în picioare,
cu spicele în sus.
După terminarea legatului, care de obicei se făcea spre seara, când soarele se
domolea, se strângeau snopii în clăi sau în picioare. Claia era formată din două
jumătăți, în fiecare jumătate punându-se câte 13 sau 15 snopi. Snopii nu se puneau
oricum, ci exista o regulă strictă în construirea jumătății de claie. Dacă terenul era în
pantă, primul snop la pământ se punea cu spicele către piciorul pantei pentru ca apa,
în caz de ploaie, să se scurgă la vale. Al doilea snop se așeza cu rădăcina spre piciorul
pantei, în linie dreaptă cu primul snop și cu spicele peste spicele primului snop. Claia
astfel clădită putea rezista fără pierderi la vreme de ploaie. Piciorul era făcut în același
fel, doar însă din cinci snopi. După terminarea seceratului se împărțea pe ogor
producția între proprietari și cei care luaseră în parte terenul și se începea căratul
snopilor la arie. Snopii erau aduși la arie cu carul cu țepușe verticale, fixate în barele
orizontale de lemn care formau un cadru ce se sprijinea pe partea superioară a loitrelor
carului. Țepușele aveau rolul de a ține bine primul rând de snopi așezați pe bare. La
Arie snopii se așezau în șure, așa fiind numite strânsura snopilor la un loc. Aceasta era
o operațiune deosebită, asemănătoare cu cea a clădirii clăilor.
82
Pagina 5
Monografia comunei Ciortești
Urma apoi pregătirea operațiunii de treierat. Aria era locul unde treieratul avea
loc, unde boabele de grâu erau separate de paie. Această operație se făcea punând
snopii de grâu, orz sau ovăz într-o anumită ordine, pe o suprafață orizontală de teren,
pregătită într-un anumit fel. Peste snopii astfel așezați erau purtați caii care, prin
călcatul cu copitele și prin greutatea lor făceau ca boabele să se separe din spic.
Terenul era circular, cu un diametru cam de 15 m În mijlocul ariei se planta un
par înalt cam de 1,7 m și cu un diametru de 10 cm. De par se lega un capăt al unei
frânghii, lungă cât jumătate din diametrul terenului circular. Se aduceau doi cai fără
potcoave, legați între ei. De gâtul unuia dintre cai se lega capătul liber al frânghiei,
după care începea alergarea cailor în jurul parului, pentru a bătuci bine și uniform tot
terenul din jur. Dacă vremea se arata uscată, fără ploaie, se stropea și mătura întreaga
arie și se pregătea începutul treieratului. De dimineață se aruncau snopii pe arie, cu
furca, din șura, li se desfăcea legătoarea și se înșirau așa câte patru cinci cercuri cu
snopi. Apoi se aduceau din nou caii ce arau legați cu frânghia de par și care, mânați cu
un bici cu coada lunga începeau a călca snopii așezați pe întreaga suprafață a ariei. La
început, caii mergeau la pas deoarece picioarele le intrau în snopi până dincolo de
glezne. Când funia se deșira din jurul parului, iar caii ajungeau la marginea exterioară
a ariei, omul care îi mâna schimba legătura la celălat cal, întorcându-i astfel invers cu
funia strângându-se de data aceasta în jurul parului.
Ajunși la par, caii erau întorși din nou în direcția opusă. Se călcau astfel snopii
două-trei ore, până se forma deasupra un strat de paie fără boabe. Se lua o mâna de
paie, pentru a se verifica daca mai erau boabe în spice, se scoteau caii, iar oamenii cu
furcile de lemn, cu două coarne, începeau de la marginea ariei să întoarcă snopii așa
bătuți pe partea cealaltă. Se legau iarăși caii și se treiera din nou pentru două-trei ore,
până se adunau din nou paie deasupra. Apoi, cu ajutorul greblelor de lemn, se scoteau
paiele bătute afară, iar snopii erau de data această întorși de la centru către margine.
Iarăși, cu ajutorul cailor legați de par, se mai făcea un treierat.
Lucrul mecanizat
Se scoteau paiele de două, trei ori, până când rămânea mai mult pleava, după
care se trecea apoi la „grohăit“. Aceasta operațiune presupunea realizarea cu grebla a
unor rânduri în formă de raze, după care caii, aduși pe arie pentru ultima oară, erau
mânați la trap întins. După ce se scoteau și ultimele paie de pe arie, se strângeau la
83
Pagina 6
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
centrul ariei cu grebla și lopătau boabele de grâu amestecate cu pleava de pe toată
suprafața. Se făcea o movilă conică, ce se acoperea cu un țol. A doua zi se aducea
„morișca”, o mașină agricolă acționată manual care separa boabele de grâu de pleavă.
Morișca era alcătuită dintr-un ventilator. Boabele de grâu cu pleavă, puse într-un coș
superior sitelor, cădeau gravitațional prin site, separându-se astfel de pleavă. Dintr-un
jghiab unde cădeau după separare, boabele erau puse în saci, iar pleava era suflată în
spatele moriștii de către curentul dat de ventilator. Ulterior au apărut batozele puse în
mișcare de mașini cu aburi, numite de oameni „vapoare“, fiind alimentate cu păcură și
paie. Primele tractoare, de proveniență nemțească (tip Buldog) funcționau cu petrol,
care putea fi procurat de la depozitele evreiești din Huși. Cu acest tractor (cu roți de
fier) erau arate suprafețe mari de pământ pe moșiile boierești.
Culesul știuleților de porumb, a fasolei, al dovlecilor era o treabă mai ușoară.
Recolta obținută era adusă acasă cu carul și depozitată; porumbul era pus în pătul,
fasolea era bătută (separarea boabelor de teci-păstăi), iar dovlecii se puneau de obicei
sub pătulul cu porumb. Cocenii de porumb erau tăiați de la rădăcină cu secera și
strânși pe ogor în glugi, grămezi, de unde erau cărați acasă.
Fasolea și mazărea se recoltau după ce erau bine coapte, uscate. Aduse acasă,
se separa de teci (păstăi) prin baterea lor pe un țol (o pânză făcută din cânepă) cu un
umblăciu, format din două bâte.
Viile erau amplasate pe coline pentru a se asigura condițiile optime de coacere
a strugurilor, făcându-i astfel mai gustoși și vinul de calitate superioară. De la
plantarea butașilor de vie, ce erau aduși de la pepiniere de specialitate, și până aceștia
începeau să producă erau de obicei necesari trei ani, ajungând la o producție maximă
după 7 – 10 ani. Când via atingea o vechime de 15-20 ani, producția acestei devenea
slabă și plantația trebuia înlocuită.
Toamna, după culegerea strugurilor, aracii care susținuseră vița de vie se
strângeau în piramide. După ce cădea frunza, vița de vie se îngropa pentru a fi
protejată de îngheț. Primăvara via se dezgropa, se curăța, se tăia, și se lega cu mlajă de
aracii care se puneau din nou. Înainte de a înflori, via se săpa. După un anumit timp se
făcea „teitul” și „lăstăritul” viei, operațiuni care constau în eliminarea prin taiere a
unei porțiuni de vârf a coardei, fără struguri, iar porțiunea cu struguri era legată de
arac cu o șuviță de tei. Șuvița de tei se obținea prin jupuirea unui strat subțire aflat pe
interiorul scoarței de tei, strat care apoi se tăia în șuvițe de aproape 3 mm. Aceste
șuvițe se păstrau apoi până la utilizare într-un vas cu apă.
Toamna târziu, după ce strugurii erau bine copți se făcea culesul lor, fiind puși
mai întâi în coșuri împletite din mlădițe de salcie, apoi descărcați în ciubere, niște
vase tronconice de lemn, cu două urechi. Ciuberele erau într-o căruță sau car, aflate la
marginea viei. În ciubere, strugurii erau zdrobiți cu un zdrobitor, un baston de lemn
care pe o porțiune de 10-15 cm al capătului inferior avea niște cioturi oarecum
orizontale, mari de 7-10 cm. Prin mișcarea verticală a zdrobitorului în ciubăr strugurii
erau striviți. Ciuberele aduse acasă, erau luate din căruță de către doi bărbați vânjoși și
descărcate într-o cadă.
84
Pagina 7
Monografia comunei Ciortești
Cada era un vas din lemn, de formă
invers tronconică, înaltă de aproximativ 1,5
m., cu un diametru la partea inferioară de 1
m și cea superioară de 1,20 m În cadă
strugurii zdrobiți se lăsau pentru fermentare,
după care urma stoarcerea lor. Stoarcerea
strugurilor se făcea în așa numitul „călcător“,
care era o covată din lemn, lungă de aproape
1,2 m și o lățime de aproximativ jumătate de
metru, și care, la unul dintre capete era
deschisă. Călcătorul era așezat pe un schelet
de lemn, într-o poziție orizontală, puțin
înclinată, astfel ca din el mustul să poată
curge într-un ciubăr pe la capătul deschis al
călcătorului. Din cadă se luau cu o găleată
strugurii zdrobiți și macerați și se turnau
într-un sac de cânepă special făcut, lung de
aproape 1 m și lat de aproximativ jumătate
de metru.
Sacul se lega bine la gură cu o sfoară,
se așeza orizontal în călcător, peste care apoi
un bărbat desculț, după ce-și spălase bine
picioarele, începea să joace, storcând astfel
strugurii de dulcele și mult doritul must care
curgea astfel în ciubăr. Scheletul pe care era
așezat călcătorul avea și un cadru de lemn de care se sprijinea persona care executa
stoarcerea strugurilor. Mustul era apoi pus în butoaie de lemn, așezate pe niște
traverse de lemn în beciuri. În aceste recipiente avea loc mai departe fierberea,
liniștirea, tragerea sau răvăcirea vinului. Răvăcirea consta în scoaterea vinului
limpezit din butoiul unde a fiert și punerea lui în alt butoi. Sedimentele sau drojdia
rămasă în urma răvăcirii era și ea colectată separat. Drojdia era dusă la un cazan
pentru rafinare și obținerea rachiului.
Rachiul se făcea și din tescovină, adică din restul care rămânea în sac după
călcarea strugurilor. Păstrarea rachiului se făcea în butoaie mici sau în damigene.
În fiecare an, înainte de a fi refolosite, butoaielor vechi li se scotea unul din
funduri, erau bine afumate cu sulf pentru a se distruge eventualele ciuperci, erau
spălate bine în interior cu o perie specială, se lăsau la soare pentru a se usca după care
li se punea fundul înapoi, împănat cu papură. (BACIU 2006).
Cele mai întinse suprafețe se cultivau cu grâu și porumb, urmând secara, orzul,
ovăzul, cânepa, inul, rapița, fasolea, mazărea, bobul, lintea, cartoful.
Livezile erau foarte numeroase, cu meri, peri, gutui, cireși, vișini, zarzări,
pruni, și nuci. Fructele erau exportate prin intermediul evreilor și grecilor din
Codăiești, Huși, Drânceni și Răducăneni.
Dintre animale se creșteau: boi, vaci, capre, cai, mascuri și bivoli.
V. 2. Meșteșugurile
Moștenirile tehnice și economice persistă în lumea satului moldav încă din
vremea dacilor. În toate siturile arheologice din zonă aparținând tracilor și getodacilor, s-au descoperit arme, podoabe și unelte confecționate din fier, aramă, aur,
argint etc. Cele mai diversificate și frumos ornamentate au fost produsele din lemn,
dar care nu s-au mai păstrat din cauza perisabilității materiei prime; le deducem după
ornamentul celor metalice păstrate în siturile arheologice. Exemple de piese
descoperite: pinteni de cai, paiante, brățări, cuțite, piese de harnașament, sulițe,
topoare, dălți, lame de cuțit, pumnale, clești etc. Prin piesele descoperite putem avea
certitudinea existenței mai multor meșteșuguri: fierari, rotari, olari, tâmplari, dogari,
cojocari, pietrari (zidari) etc.
Deoarece în ultima vreme astfel de meșteșuguri sunt în curs de dispariție, vom
arăta în ce constă fiecare ocupație în parte.
85
Pagina 8
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Fierarii dețineau un atelier de fierărie (forjă) în care existau obligatoriu:
nicovala, foalele (realizate dintr-un burduf de piele folosit la ventilația cărbunilor
încinși ridicând temperatura până la punctul de topire al minereului sau la înroșirea
metalului), unelte diverse de bătut, tăiat etc.
În vatră era folosit mangalul obținut prin arderea mocnită a lemnului în
cuptoare de pământ. În atelierele de fierărie erau confecționate: pluguri, topoare,
potcoave, sulițe, săgeți, paiante, cuie, securi, lanțuri, coase, clești etc.
Astăzi fierarii sunt doar cu numele, deoarece au apărut multe unelte
specializate acționate electric, care înlocuiesc sau realizează aceeași manoperă într-un
timp foarte scurt și de bună calitate: aparate de sudură electrică și autogenă, polizoare,
bandzicuri, fierăstraie electrice, motoferăstraie (drujbe), capsatoare, mașini de
modelat și șlefuit etc.
Cu puțină îndemânare, dar mai ales cu răbdare, orice cetățean harnic poate
confecționa unelte din lemn sau poate prelucra ușor piatra, metalul sau alte materiale
dure.
Rotarii confecționau din lemn roțile, cu spițe și butuc (osia centrală). Acestea
erau prinse cu o șină de metal care îi dădea o rezistență bună la contactul dur cu solul.
Roțile din lemn de căruțe, trăsuri sau șarete au existat până prin 1995, după care au
fost înlocuite cu roți de cauciuc pe rulmenți (roți de autovehicule). Rotarii mai confecționau și juguri, grape (din lemn), hlube, sănii, roabe, cărucioare, furci pentru fân,
greble etc.
86
Pagina 9
Monografia comunei Ciortești
Dulgherii făceau partea brută a tăiatului de bușteni, pe care îi transformau în
scândură. Procedeul era anevoios și costisitor. Astăzi tăiatul cu joagărul (fierăstrăul
mare) a fost înlocuit cu pânza de bandzic. Buștenii sunt amplasați pe un cărucior cu
șină (pentru a facilita manipularea materialului lemnos) și duși în dreptul „gropii“
unde acționează fierăstrăul electric. Dulgherii pot confecționa și cozi de topor, sape,
hârlețe etc.
Tâmplarii erau cel puțin câte doi trei în fiecare sat, care își cunoșteau foarte
bine meseria. În trecut meșteșugul se transmitea „de la tată la fiu“, însă astăzi se poate
însuși la școli profesionale sau la școlile de meserii existente pe lângă licee sau școli
generale.
Tâmplarul este un artizan înnăscut, modelând și dând „viață“ lemnului pe care
îl utilizează. El confecționează troițe, uși, ferestre, dulapuri, mese, scaune, grinzi etc.
În trecut el se ocupa și de realizarea unor lăzi de zestre (cufere), lăzi pentru făină,
stative pentru țesut, suveici, urzitori, furci de tors, stupi de albine, scripeți etc.
(PARTENE 2002, 147-150).
Tâmplarii au atelierul la domiciliu. După 1990 mulți dintre ei și-au făcut SRLuri, lucrând „cu acte în regulă“.
Dogarii obișnuiau să confecționeze vase pentru păstrat vinul sau alte produse,
dintr-un singur trunchi de copac din stejar, fag sau frasin. Aceeași dogari scobeau
trunchiurile pentru a face știubeie utilizate ca afumători, stupi, călcător pentru
struguri, troc pentru făină, căușe, covată, piuă pentru pisat grâu și porumb, donițe
pentru lapte, putini pentru brânză, balerci (butoiașe mici), bene, cofăiele, ciubere etc.
din trunchiuri de copaci tineri de esență tare, de exemplu corn, realizau mustuitoare
pentru struguri, țăpoi pentru fân, prepeleac pentru oale, cârlig pentru smuls fân, cârlig
pentru scos apă, coromâslă pentru cărat gălețile cu apă, râșchitori etc. Din doi sau trei
copaci întregi se obțineau cumpene pentru fântâni. (PARTENE 2002, 147-148).
Toate aceste produse meșteșugărești puteau fi înfrumusețate prin sculptarea
unor motive geometrice și florale de inspirație tradițională.
Tălpigenii erau meșteșugarii care confecționau tălpigi de lemn pentru sănii,
fiind mai rar întâlniți.
Cojocarii realizau cojoace, bunde, căciuli de astrahan, chimire, pieptare,
opinci, curele etc. pentru a putea ajunge la etapa prelucrării, pieile de animale trebuiau
dubite, curățate și tăbăcite.
Acest meșteșug este din ce în ce mai rar confecționându-se mai mult bunde,
hamuri, căpestre și curele care pot fi procurate din târgurile de vite și cai care au loc
intr-o anumita zi a săptămânii.
Cizmarii (ciobotarii) se ocupau mai ales de încălțăminte (la început chiar
opinci), genți și alte obiecte de uz personal, astăzi ei se mai ocupă doar cu repararea
încălțămintei.
Croitorii. Acest meșteșug are continuitate încă din neolitic. Cusutul țesăturilor
și al îmbrăcămintei cerea îndemânare și pricepere. Acele sau împungătoarele erau
confecționate din os iar mai târziu din metal.
În perioada medievală cusutul era la loc de cinste, cei mai îndemânatici
croitori erau căutați în toate colțurile provinciei. Torsul, țesutul, împletitul și
croșetatul sunt ocupații care pot fi întâlnite în lumea satului românesc mai ales iarna.
Țesutul ștergarelor din borangic, al celor din în, de cânepă și bumbac, al cuverturilor
și lăicerelor era îmbogățit de motivele florale și geometrice realizate în mai multe ițe.
(PARTENE 2002, 147-150).
Zidarii (pietrarii) este atestată din neolitic. Meșteșugul se transmitea de la
„gură la ureche“ prin viu grai ucenicului de către meșter. După inventarea cimentului,
liantul de lut cu var dispare. Ei construiau case, conacuri, poduri, șosele, școli, mori
etc. Astăzi manopera zidarului a fost ușurată prin introducerea mașinilor electrice, a
mecanizării și prefabricatelor.
87
Pagina 10
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Morăritul. Inițial s-a pornit de la râșnițele de mână compuse dintr-o piatră
dreptunghiulară albiată și un frecător. Astfel de piese s-au descoperit în siturile
preistorice cu o vechime mai mare de 6.000 de ani (Neolitic). În perioada medievală
râșnițele sunt perfecționate și puse în funcțiune de forța apei. Râșnițele de mână au
fost prelucrate din pietre dure (gresie, calcar, menilit etc.) și mai sunt întâlnite și astăzi
la făcutul păsatului (crupe) pentru pui. În vechime, din grâu se obținea, prin măcinare,
făină dar și bulgur. După apariția culturilor de porumb (prin secolele XVIII-XIX),
boabele erau măcinate iar din făină se obținea mămăliga.
Au existat și mori de vânt pe Dealul Morilor la sud-est de Ciortești și pe
Dealul Morii între Ciortești și Șerbești și în locurile cele mai expuse vânturilor de
N-E.
Avicultura este o ocupație pe care o întâlnim încă din eneolitic (oscioare de
păsări descoperite în gropile menajere ale siturilor) la Rotăria ș.a.
Apicultura este atestă încă din vremea dacilor când mierea era colectată de
albine în coșnițe împletite din nuiele de salcie sau din papură.
În secolele XVII-XIX proprietarii de prisăci plăteau dări (dijmă): un stup din
50 sau o para de stup, iar la ceară se percepea o dare numită camănă. Creșterea
albinelor se făcea în știubeie din trunchiuri de copac (loznițe). Mierea era exportată
negustorilor turci, greci, armeni, evrei, polonezi, fiind strânsă în putini iar ceara în
sloiuri sau calupuri.
În trecut exista obiceiul ca atunci când o fată se mărită să primească ca zestre
și stupi de albine (mierea era singura sursă de „îndulcire“ a alimentelor). Mierea era
recoltată prin alungarea albinelor cu fum de pucioasă după care se puteau lua fagurii
pentru a li se extrage mierea și ceara. Urma stoarcerea mierii cu ajutorul teascului de
lemn. Mierea era folosită ca îndulcitor iar ceara la confecționarea lumânărilor pentru
iluminat. (PARTENE 2002, 141).
În perioada 1940-1960 s-a trecut de la stupii primitivi (trunchiuri de copaci,
coșnițe împletite din nuiele) la stupii sistematici (orizontali și verticali).
Apicultorii sunt organizați în Asociația crescătorilor de albine (ACA) având și
magazine specializate pe produse necesare desfășurării unei activități apicole normale
(măști, rame, faguri presați, miere de albine, polen, lăptișor de matcă etc.)
Sericicultura este veche de câteva sute de ani. Creșterea viermilor de mătase
se datora folosirii borangicului la costumele populare înflorate, fiind la modă în acea
vreme. Folosirea borangicului dovedește că creșterea viermilor de mătase a fost o
îndeletnicire veche, atestându-se unele unelte de „tras gogoși“ încă din sec. al XVIIIlea. Creșterea viermilor de mătase era o ocupație care s-a dezvoltat cu precădere în
timpul regimul comunist, mai ales la școlile comunale. În perioada comunista
88
Pagina 11
Monografia comunei Ciortești
creșterea viermilor a luat amploare, de aceasta ocupându-se în special profesorii și
elevii (fiind constrânși de organele de partid). Elevii trebuiau să aducă saci de frunze
de dud pentru întreținerea acestora. Astăzi această îndeletnicire a dispărut. Mătasea,
ca materie primă, a fost înlocuită cu nylon, bumbac etc. de import.
Piscicultura și vânătoarea se găsesc printre ocupațiile cele mai vechi ale
omului (Paleolitic) fiind atestate în urmă cu peste 20.000 de ani în siturile de la
Rotăria, Șerbești, s.a.
Pârâurile din zonă, având un debit instabil, nu puteau fi populate cu pește, în
schimb, prin bararea acestora s-au realizat lacuri cu luciu de apă de câteva hectare.
Pentru a le da rezistență mai mare, iazurile erau îndiguite cu o structură solidă formată
din paie și nuiele cu umplutură de pământ. Apele iazurilor erau folosite și la irigatul
zarzavatului dimprejur sau la adăpatul animalelor.
Multe din iazurile de odinioară au suferit un proces de colmatare iar cele mai
recente sunt puternic afectată de aluviunile și vegetația specifica (stuf, trestie, etc.),
multe fiind întâlnite pe valea Crasnei și cea a Vasluiețului.
Negoțul. Principalele târguri care polarizează economia sătească de schimb
din comuna Ciortești sunt Codăiești, Răducăneni sau Iași și Vaslui. Cu cât distanța
este mai mică față de târguri, cu atât sătenii îl frecventează mai des. În ultima vreme
s-au înființat bazare ambulante, care au loc într-o zi a săptămânii, diferită de la o
comună la alta.
Negustorii ambulanți erau numiți în trecut și coropcari. Economia de schimb a
fost stimulată de existența monedelor de schimb.
Pe teritoriul zonei de studiu au circulat, între secolele XV-XIX, următoarele
monede: grosul, paraua, banul, acceaua, lotul, irmilicul, talerul, florinul, galbenul,
pitacul, băncuța, mahmudeaua, asprul, crăițarul austriac, romanatul ș.a. De asemenea,
au fost monede de circulație, care au făcut obiectul de schimb al negustorilor străini:
rubla de argint, ortul, grivna, piastrul, lira turcească, pustacul polonez, polturacul,
potronicul, sfanțicul austriac, sorcovățul rusesc, stambulul turcesc, tulul, lotul
nemțesc, lotul unguresc, iazbucul turcesc, zângârliul turcesc, ducații ș.a.
În perioada medievală principalele unități de măsură pentru lungime erau:
1 pasul, palma (palma domnească, de om mijlociu și palma proastă),
degetul (2-2,5 cm).
2 linia șchioapă (circa 18 cm), cotul (domnesc și cotul Halep, circa 0,6
m), stânjenul (2,23 m), prăjina (6,69 m), funia (22,64 m), lanțul (10 stânjeni).
3 unități de măsură pentru suprafețe folosite: bătrân (hliză, delniță),
falcea (80 de prăjini în lungime și 40 de prăjini în lățime), firta (1/4 din falce),
pogonul (24 de prăjini lungime și 61 în lățime).
4 măsuri pentru capacitate: vadra (14-20 l), butea (100-150 vedre),
polobocul (50-75 vedre), ocaua (1,5 l), găleata, merta (110 ocale), litra (0,32 l), banița
(20 ocale), coloada (4 găleți), chila (8-20 banițe), dimerlia (19,7 l), merticul (5 găleți),
ocaua (1,3 kg), litra (100 dramuri; un dram = 0,003 l), maja (50 kg).
5 măsuri pentru volum: gluga (30 de malduri ciocane), claia (30 snopi de
grâu), căpița, carul de fân, stânjenul cubic, arul, hectarul ș.a. (PARTENE 2002, 155164).
89
Pagina 12
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
V. 3. Agricultura și creșterea
animalelor după 1945
În anul 1945 au fost expropriate suprafețele mai mari de 50 de ha și chiar până
la 10 ha.
În urma hotărârii Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român
din 3-5 martie 1949, bunul cel mai de preț al țăranului, era „confiscat“ pe motiv că
„cooperativizarea agriculturii era mijlocul și cale cea mai eficientă în stare să salveze
masa țărănească de sărăcie și ruină economică“. Din anul 1948 proprietarii de pământ
au fost introduși în categoria chiaburilor, făcându-se eforturi mari în vederea
discreditării acestora, a confiscării pământului, a impunerii unui regim de cote care au
sărăcit populația. Sistemul cotelor obligatorii a fost intensificat între anii 1948-1962,
timp în care aparatul represiv al statului comunist a fost întărit, pentru a constrânge și
intimida populația. Deposedarea țăranului român de pământul strămoșesc s-a făcut
mai ales în perioada 1956-1962 prin cooperativizarea forțată, fiind folosite metode
brutale, bătăi, arestări, minciuni, demagogie, determinându-i în cele din urmă să adere
la așa-zisele „întovărășiri".
Începând cu 1962 sunt construite baze de recepție unde erau adunate produsele
agricole ale sătenilor, care apoi luau drumul plății despăgubirilor de război sau al
exportului.
Creșterea producției agricole a fost posibilă prin:
1 creșterea potențialului productiv al pământului, mai buna organizare și folosire
în mod unitar a terenurilor agricole, a întregii suprafețe;
2 extinderea lucrărilor de irigații, desecări și combatere a eroziunii solului;
3 ridicarea fertilității solului pentru obținerea unor producții cât mai mari și
stabile de pe întreaga suprafață cultivată;
4 mecanizarea lucrărilor agricole, atât la producția vegetală cât și la cea
animalieră;
5 sporirea producției agricole vegetale la toate culturile;
6 creșterea efectivelor de animale;
7 creșterea ponderii zootehniei în totalul producției agricole;
8 asigurarea unor cantități din ce în ce mai mari de furaje cu valoare nutritivă
ridicată;
9 folosirea judicioasă a bazei tehnico-materiale de care dispunea agricultura, a
forței de muncă și specialiștilor;
10 aplicarea principiului noului mecanism economico-financiar, a autoconducerii
și autogestiunii.
Grâul și porumbul erau principalele culturi
însămânțate, urmând orzul și ovăzul, secara, floarea
soarelui, cânepa pentru fuior, inul pentru ulei, tutunul
și sfecla de zahăr. Un loc important era asigurat vițeide-vie și pomilor fructiferi.
Viticultura și pomicultura
Le întâlnim ca ocupații încă din Hallstatt
(perioada tracilor), dovedită prin existența cosoarelor,
topoarelor, vaselor ceramice de tip amforă, a
„fructierelor“ etc.
Cei mai importanți factori care influențează
activ producția agricolă sunt:
1 cei naturali, generați de formele de
relief, condițiile climatice, resursele de apă și bogăția
solului, altitudinea, longitudinea, pantă;
2 cei sociali, determinați de forma pe
care o are proprietatea: colectivă sau particulară. După
anul 1990 sa trecut de la forma „colectivă“ la cea
particulară;
3 factorii economici țin de investițiile și
90
Pagina 13
Monografia comunei Ciortești
inițiativa proprietarului;
4 factorii preventivi (de prognoză) prin care se iau din timp o serie de
măsuri pentru a nu dăuna recoltelor (îndiguiri, stropirea la timp util etc.).
Planurile de stat impuneau realizarea unor producții de 4.000-4.200 kg. grâu și
secară, 5.500-6.000 kg. porumb boabe și o creștere a producției agricole de 1,9 2,1 ori,
în vederea obținerii unor recolte de cereale de 35 milioane tone. Pentru sporirea
producției de carne pe lângă realizarea numărului prevăzut de bovine, porcine, ovine
și păsări o mare importanță o avea creșterea animalelor mici și îndeosebi a iepurilor
de casă, precum și a speciilor producătoare de blănuri prețioase (nutrii). De asemeni,
în programele speciale de la nivelul fiecărei comune era și dezvoltarea apiculturii,
pisciculturii și sericiculturii.
Se avea în vedere calificarea forței de muncă în meserii neagricole și atragerea
în mai mare măsură a tineretului în mediul rural.
Membrii cooperativelor agricole de producție aveau dreptul de a primi lot în
folosință din proprietatea cooperativei în condițiile statutului, numai dacă participau la
muncă în cooperativă …și asigurau cultivarea integrală și eficientă… a lotului
atribuit.
Gospodăriile populației trebuiau să se încadreze în următoarele condiții:
– o structură corespunzătoare a culturilor în conformitate cu planurile
aprobate;
– rotația culturilor și respectarea tehnologiilor și densității plantelor la hectar;
– producerea de furaje pentru hrana animalelor;
– selecția animalelor și obținerea unor producții superioare;
– realizarea greutății la tăiere pentru toate categoriile de animale.
– folosirea în mai mare măsură a furajelor grosiere și a produselor secundare;
– supraînsămânțarea pășunilor și fânețelor cu ierburi valoroase;
– extinderea culturilor duble, în principal cu porumb siloz;
– curățirea și fertilizarea pajiștilor.
Creșterea animalelor pentru lapte, carne, lână, piei etc. este cunoscută ca o
ocupație milenară. Exista chiar o „minitranshumanță" a oierilor dinspre Podișul
Central Moldovenesc (satele de podiș) spre Lunca Prutului sau luncile celor două
pârâuri importante din zonă. Ciobanii plecau primăvara și se întorceau cu oile toamna
târziu, după Sfântul Dumitru. Stânile erau amplasate la baza primei terase
neinundabilă a Prutului sau pârâurilor, deoarece viiturile dese din timpul verii
produceau inundații pe suprafețe mari ale albiei acestuia.
Consiliile Populare trebuiau să asigure baza furajeră prin suprafețele destinate
pentru pășunat, preluarea produselor la contract de unitățile de prestare a serviciilor,
de a plăti prețurile stabilite, prime, cât și avantaje în natură conform Decretelor 69 și
70/1984.
91
Pagina 14
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
În domeniul comerțului, al serviciilor și meșteșugurilor întâlnim o rețea de
magazine aparținând cooperației de consum cu subunități în fiecare sat. Pe plan local
își desfășurau și își desfășoară activitatea meseriași de tot felul: tâmplari-dulgheri,
fierari-potcovari, zidari, tinichigii, brutari, morari, etc.
De asemenea este de menționat activitatea gospodinelor care se ocupă cu
creșterea și educarea copiilor, prepararea hranei pentru familie și lucrări artizanale
pentru nevoile casnice: tors, împletituri, țesături etc.
În ultima vreme, în urma Legii 416, Primăria Ciortești au angajat un număr de
persoane pentru gospodărirea locală (lucrări de drumuri, dezăpezire, curățenie etc.).
Gradul ridicat de ocupare al populației a rezultat prin calcularea și a muncilor
efectuate în gospodăriile personale pentru întreținerea animalelor, îngrijirea
locuințelor, creșterea copiilor, prepararea hranei etc.
Excluderea acestor activități, ce nu se practică de regulă, reduce gradul de
ocupare la 60%, ceea ce arată o nefolosire a forței de muncă disponibile, îndeosebi în
afara campaniilor agricole.
În general majoritatea familiilor au o locuință. Un număr restrâns de familii,
recent constituite, locuiesc cu părinții. Suprafața care revine însă pe o locuință este
mică, sub media județului și evidențiază starea economică și puterea scăzută a
gospodăriei de subzistență.
Ferma zootehnică a CAP Ciortești anii 80
92
Pagina 15
Monografia comunei Ciortești
Locuințele cu o fundație superficială, sunt construite în marea majoritate din
chirpici și acoperite cu țiglă, tablă, azbociment și rar stuf.
Compartimentarea privește două camere despărțite de un mic hol care are și
caracter de bucătărie de iarnă, anotimp în care aici se adună majoritatea membrilor
familiei, iar construcțiile recente includ mai multe camere.
Morile
Măcinatul este una din cele mai vechi îndeletniciri ale omului. La început
măcinatul se executa pe o piatră albiată din gresie cu un percutor dur. Apoi este
inventată râșnița de mână și în cele din urmă morile acționate de forța apei (moara lui
Michiu de pe Crasna) și a vântului. După descoperirea motorului cu abur apar morile
mecanice care funcționau cu petrol, gaz, păcură, iar mai recent mori cu valțuri
acționate electric.
În vechime existau mori cu piatră acționate de vânt sau de forța apei din
pârâurile zonale. Mori de vânt existau pe Dealul Morilor. Existau și prese de ulei
numite uleirnițe sau prese de butuc în Coropceni.
În perioada postbelică, întâlnim mori la Coropceni și Ciortești.
Una din formele de circulație a mărfurilor era desfacerea în iarmaroace în
anumite zile din an sau în târguri săptămânale. Ele înlesneau schimburi de produse ale
gospodăriei țărănești cu cele din orașe și legau gospodăria de piață. Dificultățile de
transport la distanțe mari făceau ca iarmaroacele să aibă pentru țărani o mare
însemnătate. Ei mergeau la Codăiești, Răducăneni sau Huși pentru a-și vinde
produsele și vitele. Se țineau trei iarmaroace pe an, pe lângă cel vechi de la 14 septembrie: la 9 martie, 29 iunie și 8 noiembrie, la care se mai adăuga târgul săptămânal
din fiecare joi.
Conacul boieresc a lui Michiu de pe Crasna, avea hambare, șuri, pătule,
grajduri, fierăria potcovarului etc. și constituia o unitate economică închisă cu o
mulțime de slugi, țigani, grăjdari.
Economia comunei Ciortești înainte de 1989
În comună existau cooperative agricole înființate după 1950.
Fostul magazin universal
93
Pagina 16
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Ciortești
In Ciortesti există o moară de macinat grâu și porumb, la ieșire din sat ( sud )
spre SMA . Moara a fost înființață prin 1956, iar după 1989 a fost retrocedată.
Mesteșuguri:
Tâmplari: Mihaiuc Silviu, Ilaș Gh. , Manciu N., Manciu Gr .
Croitori: Dumitraș St., Măreuța Verona, Sava Elisabeta, Rusu Maria .
Fierari: Smoc Ioan, Muntescu Vasile, Muntescu N. , Muntescu Gr., Petrica
Eugen, Mihaiuc Jan, Marin Matoschi.
Ciobani: Rusu Neculai, Rusu D., Maxim Anton, Andrușcă Vasile.
Agricultori: Mihaiuc Vasile, Brașoveanu Traian, Bucur Ioan.
Înainte de 1989
CAP: Primul președinte Ciobotaru Gh., Diaconu Gh., Turculeț Costache, Voinescu
Toader.
CAP: Secție tractoare; cântar (basculantă).
Gradină de zarzavat (pe șes).
- Grajduri de oi pe Crasna, în satul Ciortești 10 din care 2 pentru boi de tracțiune, 6
vaci, 2 de oi. Clocitori de pui, 3 grajduri ( pentru 1 grajd pentru pui de carne).
-2 magazine mixte
- Dispensar cu3 medici
- Poliție
- Brutărie
- Fierărie
- Lemnarii
- Rotărie
- Biserica Noua construita în 1992
- Biserica veche din lemn
Fostul SMA Ciortești
- Intre Dolhești și Șerbești exista o linie de telefonie fixă, avută în gestiune de
electromecanicul Isidor Merlan. Ulterior rețeaua de sârme telefonice a fost înlocuită
cu fibră optică (Alcatel)
- Exista o Casă a Viei a fostului CAP
- Canton silvic - pădurar Florin Vieru
94
Pagina 17
Monografia comunei Ciortești
Moara din Ciortești
Economia după 1990
- Fostul CAP cumpărat de Bodron Mihăiță cu 3 tractoare
- Tractoare existente în satul Ciortești (peste 10) cu utilaje
- Magazine + baruri 7 ( Ciortești ), - 2 Deleni, - 2 Șerbești
- SMA cumpărat de Panțâru
- Restaurant ,,Hanul Florilor“
- Ferma de vaci
- Secția de tractoare
- Școala de tractoriști
- Presa de ulei (Floarea Soarelui) a lui Cozma Emil.
(informații fam. Șiriteanu Vasile și Natalia)
Fostul CAP Ciortești
95
Pagina 18
Vicu Merlan, Maricica Grigoriu
Economia înainte de 1989 la Rotăria
Grajdul CAP
- Curent electric în 1973
- 2 grajduri pentru boi și cai (40 boi, 20 cai)
În anexele conacului lui Michiu, imediat după colectivizare s-au făcut grajduri apoi
acestea au fost mutat în nordul satului.
Lângă grajdurile din nordul satului era o fierarie și o tâmplărie, iar la intrare în sat, pe
partea stângă exista înainte de 1990, 4 saivane cu aproximativ 1000 de oi cu miei.
Pe timpul verii vacile de la Coropceni erau aduse pe Valea Crasnei în N satului
Rotăria, fiind adăpostite în ocoluri.
Exista un magazin mixt în casa lui Tudor Aurel și apoi la Gheorghe Mâțilă.
Fostul magazin sătesc din Ciortești - Vale
Fostul magazin sătesc din Șerbești
96